lecția speranței

  Sau despre a învăța să extragi din tot nădejdea!

Deunăzi, pomii își deschiseseră podoabă parfumată, în ciripit de păsărele.
Ce râsete, ce veselie!
În intimă delicatețe.

Brusc, doar el știe din ce motive- poate că știm și noi , și o recunoaștem doar în rugăciune-Cerul a plâns rece  și prelung , a scuturat flori de zarzăr și de cais, a croit din alb răcoroasă  serbare de fulgi.
Înghețat, visul lui martie, cu miei și miresme, s-a topit firav în risipă de nea.
Suntem atât de fragili sub imensa cupolă când albastră, când albă sau gri...

Rămânem prizonieri temporari, nimeni nu știe cât, retrași în odăile noatre, cu speranța că albul e bine.