Ce spun o să ți se pară aiurea. Sau nu te va interesa.
O spun, pentru că nu prea îmi dispare scena din minte.
Ieri, de „Sâmbăta morților„, cum se întâmplă de sărbători, mai ales, la cimitir, venise foarte multă lume. Mașini- o mulțime, staționate, una în spatele alteia, de la capătul bulevardului, până la stadion.
De la volanul uneia, uite că nu m-am uitat la număr, a coborât o femeie, sub 30 de ani, urmată de o fetiță.
Femeia a îmbrăcat rapid un fel de pulover lălâu, cu o gaură mare în partea de jos a spatelui, și-a acoperit părul cu un batic cenușiu spre negru și a luat cu ea o sacoșă mare, goală.
Fetița a luat și ea o pungă albastră de plastic, tot goală.
Ambele au intrat în rândul persoanelor care se apropiau de intrarea în cimitir.
Fetița voia să se păstreze alături de partenera ei, care a împins-o mai în față.
Eram la doar câțiva pași de ele.
Fetița devenise insistentă, chiar agresivă, cerând oricui: îmi dai și mie un ban?
Le-am pierdut din vedere, de altfel, scena mă enervase teribil.
În dreptul intrării, staționa o mașină de poliție.
Cimitirul era ca un furnicar.
O mulțime pestriță ocupa aleile:: femei, bărbați copii, unele care chiar mergeau să-și plângă morții, altele cerșind agresiv.
Undeva, o bătrânică, curat îmbrăcată, cu o privire tristă, albastră, căuta către nicăieri.
I-am dat unul dintre pachețele pe care le aveam.
Am citit în uitătura ei duioasă ceva din smerenia femeii de la țară, care, deși ajunsă la limita disperării, nu cerșește.
Își păstrează o anume demnitate.
Așteaptă.
M-am întors pe aceeași alee. bătrâna mânca frumos, tihnit parcă, fără să privească înainte sau înapoi. 💓
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu