vine Ziua Copilului

Fără poză.

Din suflet!

La ce mă gândesc, mă întreabă fb.

Mă gândesc că în țara asta sunt atâția oameni bogați, părinți ai unor copii care trăiesc în îndestulare.

Exagerată îndestulare.

Nu ar putea pune mână de la mână, să cumpere un apartament pentru mama și fiul ei( copilul ar trebui să susțină, nu peste mult timp, primul examen important din viață )smulși brutal din existența lor de un război ticălos?

Există atâția oameni care, într- adevăr, muncesc mult pentru carierele lor de artiști/ sportivi/ afaceriști etc.( nu contează ordinea, poate că și norocul și-a spus cuvântul în reușită), astfel încât își cresc copiii în puf; ar putea să rupă din preaplinul lor, pentru o cauză clară, căzută ca o năpastă peste două ființe nevinovate.

Poate chiar în alt oraș, unde mama ar putea munci.

Doamne, dacă am fi mai oameni unii cu alții...

subtile evantaie de argint vechi

 povești adevărate pentru prieteni

Cea mai persistentă amintire a mea,din copilărie,sunt potecile.

Au fost câteva,una mai  frumoasă decât alta. Cea mai dragă se despletea, pe la jumătatea satului Crovu,din șoseaua care venea dinspre Vânători, îndreptându-se grăbită spre Sălcuța, dorind parcă să se întâlnească imediat cu”naționala”.

Țâșnind neobosită,după ce făcea câteva jocuri în semicercuri mari, poteca traversa câmpul Geagărtu, până la intrarea în satul bunicilor dinspre mama. Trecea pe lângă cei câțiva peri pădureți iviți în margine de lot,se

sfia când pâlcuri de albăstrele își răsfirau fustițele zimțuite sau când timizii maci se roteau  cochet după raze de soare. Mirosea a iarbă crudă,a troscot și a mohor!

De multe ori, mai ales  în  zilele de Paști,mergeam cu
mama la Ziduri.  Avea un mers vioi,rapid aș zice, gândindu-mă la efortul meu de a ține pasul cu ea; cânta, rupea câte o floare dintr-un lan, și-o prindea la ureche;pentru mine culegea două flori, câte una pentru fiecare codiță. 

Nu știu dacă îmi povestea ceva, poate că da, eu văd cu ochii minții doar bucuria noastră:mama își revedea părinții și frații căsătoriți în satul nașterii ei,eu îmi întâlneam bunicii  și verișorii. Nu simțeam deloc oboseala drumului... 

Odată, de  Paști,să fi avut eu vreo cinci ani,am plecat de acasă după prânz.Cerul era cam îmbufnat După ce am trecut podul de peste Argeș și ne-am apropiat de locul unde se ivea poteca, a început să fulgere.  Alergam, strângând bine mâna mamei. 

Dintr-odată,s-a iscat o ploaie rece, chiar fulguia. Purtam teniși noi,albaștri, asortați cu floricelele rochiței.Talpa  unuia s-a dezlipit...vremea era tot mai rea, mama mi-a acoperit  umerii cu baticul ei,alergam doar cu un picior  încălțat,șoseta celuilalt,udă și murdară,nu mă proteja mai deloc. 

În căsuța  bunicilor, am uitat de toate necazurile drumului. 

Eram între cei dragi!

Ce mai (re) citim

 într-o zi cam cenușie?

 Și o întrebare, oarecum retorică:

așa-i  că  nimic  nu se construiește de azi pe mâine?

”Dacă noi, oamenii, avem  viața noastră personală suntem, pe de altă parte, în mare  măsură, reprezentanții, victimele și promotorii unui spirit colectiv, ai cărui ani de viață înseamnă secole.

Putem, o viață întreagă, să credem că facem totul după capul  nostru și să nu descoperim niciodată că am fost în principal figuranți pe scena teatrului lumii.

Există fapte  care, chiar dacă nu le cunoaștem, ne influențează viața, și asta, cu atât mai mult, cu cât sunt inconștiente.”

C.G  Jung,”Amintiri, vise, reflecții”

cartea, ca viață a vremurilor

povești adevărate pentru prieteni.

Nu-mi amintesc decât o  pagină frumoasă din Abecedarul meu- era  la litera „F”.figura unui un băiețel cu  mult  roșu în obraji, Fănuță, cred, încercând să prindă un fulg de nea în palmă.

 Ceva mai târziu, am descoperit  un ”F ” mare  de mână, în  brevetul  bunicului patern, însoțit de medalia primită de soldatul  brav, talițu,în lupta de la  Mărăști.

 Cu  semnătura  inconfundabilă a regelui Ferdinand.

Fizic,medalia și documentul s-au rătăcit,regretul meu  este zadarnic.Le păstrez în suflet.

Ca o medalie  nescrisă.

Mi- am amintit un text din manualul pentru clasa a doua, cred,

 "Frunzele albastre ".Poate că altcineva știe mai bine decât mine...în vremea aceea, era doar un text. 

Acum, văd altfel lucrurile.

Erau două fetițe, prietene.Una dintre ele avea o cutie de culori ( mai știi? 6); celeilalte ii plăcea să deseneze, dar nu avea culori. 

I- a cerut prietenei să i le împrumute .A primit doar albastru. Ea desenase un copac, voia verde...

A rezultat un arbore cu frunze albastre; așa cum era cerul...💖

Revăd cu ochii minții manualul de geometrie, clasa a  Vi-a, poate și pentru că era ceva  cu totul nou pentru mine. Subțirel, cu  foi  gălbui, foșnitoare.

În seara în care, la lumina lămpii nr. 11, a cărei sticlă fusese bine ștearsa  de mâinile grijulii ale mamei, am reușit,după multe încercări, însoțite  de plâns și de revoltă,am rezolvat toate exercițiile despre teorema înălțimii într-un triunghi dreptunghic.

Am trăit atunci una dintre  marile  bucurii ale acelor ani  de copilărie.💗

Păstrez câteva  manuale din liceu, ele sunt, într-un fel, măsura trecerii mele prin școală.

Astăzi m-am trezit - cred  că năvala  cu care se succed  evenimentele  zilei nu-mi dă pace nici  în somn- cu gândul la manualul meu de  literatură din  clasa a  IX-a. 

l-am găsit!

Este zdrențuit săracul, dar paginile lui  poartă  un fel de parfum inconfundabil: sublinieri, întrebări, notițe pe margini de foi îngălbenite.

L-am deschis la  Grigore Alexandrescu.

  Tu ai studiat fabula ”Toporul și  pădurea”? Îți mai amintești  vreun vers?  opera  toată   este  plină de înțelepciune. 

 Dacă   uitarea  și-a spus cuvântul, mergi la  domnul google.

”Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

 Nu  le aduc streinii, ci ni le face toate

Un pământean de-ai  noștri, o rudă sau un frate.„

( pagina 45)

Cîteva  zeci de pagini  mai încolo. titanul  Bogdan Petriceicu  Hasdeu.

„ Răzvan și Vidra„.

” Răzbunarea  cea mai  crudă este  când dușmanul tău

E silit a recunoaște  că ești  bun și dânsu-i rău„

 178.

Mângâi  filele care m-au ajutat, cândva, să  -mi pun întrebări,  să caut și să găsesc lumină!💖

Simt, vorba unui inegalabil gânditor antic,că în sufletul meu, în mintea mea, s-a adunat  cea mai frumoasă zestre, cea mai bună provizie pentru anii senectuții.💗

de Ziua Europei!

 mă adăpostesc în suflet!

La mulți ani, Europa!💖

Din înalturi, ziua se  cam uită  strâmb peste  luna  mai. Nu și-a pus haină delicată pictată în flori  și zumzete, mai degrabă, își ține pregătită umbrela.

Printre aburii cafelei,  îmi trimit  gândurile  încolo și încoace. Rând pe rând, se perindă frumos locuri  văzute, oameni  cu  care drumul meu s-a intersectat prin Europa.

 Mă simt privilegiată; mi-a fost dat ca, prin eforturi serioase, să  văd aproape toate părțile elegantului  continent. În excursii organizate  sau în vizită la  copii și nepoți.

 Toate tristețile dispar, când mă văd, printre amintiri.

 în Paris, Londra,  

Roma,  Madrid, Praga,Capri, Viena, Atena,Vatican, castelele de pe  Loire,Barcelona,Southampton, Copenhaga, Budapesta,Milano, Ljubljana,Stonehenge,Sintra,acropole,
Moscova, Karlovy Vary,Napoli,Versailles,Torino, Balcic,Lisabona, Berna, Geneva,Sagrada  Familia, Sevilla,Sofia, Palermo, Zaragoza,Malmo și încă...

Am  privit oceanul dintr-o pajiște presărată cu  ”garoafa  atlantica”, pentru că am ajuns la  Cabo la Roca.Am urcat cu telefericul spre  Mont  Blanc

Am văzut  Vezuviul  tronând ca un zeu în mijlocul   mării, și Pompeiul în marea tristețe a neprevazutului...

La istambul, am trecut, cu câțiva prieteni, într-o seară, din partea europeană, în Asia.

Am  fost la „The Royal Opera” în câteva  rînduri, cu fiul meu, împreună cu  nora mea, am vizitat  vreme de  câteva  ore Opera Garnier din Paris.

Am visat  să văd Europa, la ea acasă, într-o oră de geografie.

 Domnișoara  Lupescu era  era o persoană costelivă, dar  foarte   bine pregătită.  Nu știu cât văzuse  din câte ne povestea”fetelor, dacă  veți fi mame de fete, pe una dintre ele  să o botezați  Andaluiza!„

I-am povestit, la una dintre revederi, că  am fost într-o croazieră pe  Guadalquivir, în cel mai frumos asfințit.  Și „franțuzicăi „, eleganta  noastră profesoară de franceză, de care toți băieții   erau îndrăgostiți, i-am povestit că  am bătut la  pas  malul Senei,  să-i  văd pe  buchiniști-  mi-am cumpărat din puținii mei bani Paul verlaine,”Poemes saturniens„, 

Ai fost la  Iași? dar Peleșul l-ai văzut?Ai  văzut  Muzeul  Cotroceni?

Dar  Bucegii, pe transfăgărășan ai  fost?

   În Deltă,în  dulcea  Bucovină, unde eu ”am prins ” un curcubeu!! 

   Am fost la Suceava,  la Timișoara, la Craiova (ce departe  -mi este studenția...),  Palatul Culturii din Iași este  o bijuterie arhitectonică, am fost la Deva și la Sarmisegetuza, la  Sulina, la Ipotești și la Humulești, la  Brăila- splendid oraș,  la  Constanța și Baia Mare, la  Baziaș, am văzut trovanții de la  Costești, Vulcanii Noroioșii, munți, ape, castele și sate frumoase.

 

Mi-e drag  Argeșul meu, susurând printre  sălcii, ierburi și pietre!

  Mi-e drag câmpul dintre Argeșul susurând printre ierburi și Neajlov,  când  vara  copilăriei mele înflorea în iureș de  muncă, de  optimism  deloc ușor, dar sănătos

Sunt câteva locuri în care  mi-aș fi dorit  să mai ajung...cine știe?

Aceasta este  Europa  sufletului meu!

O iubesc  și o simt!

pentru ziua Dorului de un mare poet!

 „Valul este dorul mării de a săruta țărmul.”

Lucian Blaga,

9 mai 1895,Lancrăm,

6 mai 1961,Cluj,

poet, doctor în filozofie, eseist, traducător, profesor universitar, academician, jurnalist.

 Nu doar pentru că zilele astea toate sunt ale lui.

Ci pentru tot dorul,  ca o  melancolizare a universului ca o pasăre  care cântă o dulce tristețe, cum Poetul/ filozof  ne  învață de dincolo de timp! 

Vremuri grele,  mult prea apăsătoare...

 Să fugim, fie chiar pentru puține clipe, la Poezie

”Dragostea  ne-o țină zeii,

 să ne-ncânte funigeii,

 ca urzeala inului,

 firele destinului.”

Catrenele dragostei.

”Polenul cade peste  noi,

 în preajmă galbene troiene

alcătuiește-n aur fin,

Pe umeri cade-ne si-n gene.„/

„Risipei se dedă florarul”

p.s. Macii i-am cules din Dobrogea, florile de castan, de sub fereastră.

în travesti

 povești adevărate pentru prieteni

”Joacă bine,Moș Martine,

Că-ți dau pâine și măsline!”

Să fi avut eu vreo zece ani când, după Sărbătorile Pascale și în duminicile următoare, era mare hărmălaie în sat.

„Ca la urs”.
Dintr-o comunitate sătească, ceva mai îndepărtată, Obislav ( tata zicea că o mai veche legendă povestea că primii locuitori fuseseră doi străini, Obi și Slavo, statorniciți acolo), câțiva oameni mai bruneți, însoțiți de lăutari, umblau pe ulițele satelor, cu un pui de urs dresat de ei, prins în lanț.
Contra unei sume de bani, oamenii cântau, ursul dansa, spre uimirea privitorilor.
Revăd așa, cu ochii minții, teama mea și a copiilor ascunși în spatele perdelelor, cum, prin unele gospodării, la cerere, ursul „îi călca„ pe doritori, făcând pași pe spinările lor suferinde.
Era prima oară când vedeam un urs, pe care îl știam doar din povestea lui Ion Creangă.
Am păstrat, de atunci,printre amintiri, imaginea unei inexplicabile legături între om și urs.
Mai apoi, din cartea lui Cezar Petrescu, pe care am citit-o și răscitit-o,aveam să aflu drama blândului „Fram, ursul polar„.
Au trecut anii, mi-am dus copiii la Grădina zoologică să vadă urși adevărați,au citit și ei, cu tristețe de copil povestea bătrânului Fram, iar ursul a rămas erou de poveste.
Este aproape vară, pe la noi se numără urșii adevărați,de trei mai mulți decât le-ar permite traiul în pădurile noastre tot mai rărite.
De prin vizuini, alți urși hămesiți, cu chip de om, s-au adunat într-un grup însetat de putere și de atac, au luat cu asalt Omul și omenia, devotamentul, țara.
”Ursului ”modern nu-i sunt deloc suficiente măslinele, el halește tot, tot ce prinde în gheare.
În imagine, este ursul de la Berna.
Poza  am făcut-o  în urmă cu două veri.
Animalul trăiește în ”Groapa urșilor” și oferă spectacole pentru doritori. 

Comentarii

despre viața căprioarei

 Un minut de poezie și un gând.

Am surprins sentimentul omenesc al căprioarei în căutarea apei, într- o zi, în Trivale.

Astăzi , mi- a venit în minte imaginea; seamănă cu țara asta , care își caută drumul.

„Doar un pas ne desparte.

Nu știu dacă pasul absent

e al meu

sau al tău.

Tu stai pe un mal al lui,

eu pe altul,

și între noi curge noaptea.

Ca să ajungem atât de aproape,

ca să rămânem atât de departe,

doar un pas ne desparte,

și între noi curge noaptea continuu

prin pasul absent.„

Octavian Paler,

scriitor, jurnalist, om politic,editorialist.

2 iulie 1926/ 7 mai 2007.