luni, 12 februarie 2024

”Limpede

 nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut  cu ochii.

Antoine de Saint-Exupery
povești pentru prieteni💓

Ce se  vede ar trebui să fie un iepuraș, jucăria preferată a  nepoțelei mele.  Prin atâtea locuri a umblat sărăcuțul de el, atâtea  băi a făcut, că urechiușele și lăbuțele i s-au șifonat rău de tot.
 Oricum ar fi, ea îl iubește  și nu se desparte de el nici în somn. 
Văzându-i mereu împreună, m-am gândit la  mine, copila de odinioară... 

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori.
Nici nu  se putea altfel:doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.
Mâinile, două picioare mai scurte.
Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a primit pentru mine  de Crăciun.
Din bucata roz de marchizet, prietena  bunicii, tanti Niculina,  a croit două rochițe, una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.
Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit, cum m-am priceput eu mai bine, în două codițe firave.
Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava. 
Îmi plăcea. Noi două ne petreceam mult timp împreună. Aveam totuși o problemă:oricât m-am străduit,cu niciun chip  n-am reușit s-o conving să stea  cumva în picioare.
Nici rezemată în coșulețul din care măicuța, de voie, de nevoie, își mutase ghemele ei de fire colorate, nici  pe masă, nici pe prag, nicăieri.
Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, m-am supărat rău.
O loveam cu nuielușa și plângeam, nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată. 
Aveam patru ani.
În toamnă, maica, bunica dinspre tata, m-a dus la bâlci. Ne-am oprit în fața unei mașinării.
Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică înțepată din loc în loc de  niște cârlige, pe care erau agățate, la întâmplare, tot felul de  lucrușoare: agrafe, rățuște,chei, peștișori, oglinzi, panglici.
Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.Și când ea s-a oprit, cu mișcări de domnișoară, aplecându-se în stânga și în dreapta, mi-a zâmbit cea mai frumoasă păpușă:rochiță roșie plisată, pantofiori negri cu baretă, bucle aurii, de sub care zâmbeau niște ochi mari de tăciune.
Zile și seri mi-a bucurat jocul cu tăcerea ei duioasă, chiar și când după niște ani și-a pierdut o mână, iar mai târziu, când eu deja mergeam la școală, i s-au desprins pe rând  piciorușele subțiri de balerină.
Astăzi, pentru o clipă, din nu știu ce  ungher de suflet, în pași fragili de luminițe, a tresărit sfioasă  imaginea păpușii dansând pe scândurica bâlciului de toamnă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.