marți, 8 iulie 2008

ALB


Într-o zi, nici nu mai știu când, cineva mi-a adus un cactus. De la florărie. Mai aveam unul. De ceva timp.
Ca plante, nu făceau parte, neapărat, dintre cele preferate.
Am pus cele două ghivece, unul lângă altul, pe fereastra camerei mele. Le-am îngrijit, cum am găsit de cuviință, fără să am minime cunoștințe despre cactuși. Așa. Cum îngrijesc toate florile pe care le am. Pentru că îmi plac.

Cei doi cactuși arată oarecum diferit,deși, acum, după ce m-am documentat, cat de cat, cred că fac parte din aceeași mare familie. Unul este,de fapt, o aglomerare de cocoloașe țepoase, diferite ca mărime, fiecare pornind în douăsprezece-paisprezece mici felii ca de pepene, ce se adună în câte o mingiuță. Niște arici verzi, foarte simpatici, mai mari și mai mici.
Celălalt este ca un ciorchine, un fel de butoiaș în centru, în jurul căruia stau aninate, ca niște mărgele vii, mingiuțele cu țepi.

În toamna anului trecut, tot privindu-i, am observat cum din fiecare au răsărit niște mâțișori,  smocuri  de pufuleți. Negricioși.
 Au tot crescut.
 Într-una din zile, s-au alungit, îndreptându-se unul către celălalt.
Apoi, s-a produs minunea. Pentru că îmi petreceam multă vreme în jurul lor, nici nu mi-a venit să cred, dar au țâșnit în același timp. Au ieșit două flori. Albe. Cu multe petale, cu , la fel de multe, stamine, adunate într-o semilună, în vârful căreia a crescut ceva, un pistil , ca o cruciuliță.
 Florile nu au parfum, au , în schimb, ceva ce n-am mai văzut.Un fel de personalitate. Delicata, dar mult prea tristă.  N-au trăit decat trei zile. 
 S-au stins, așa cum apăruseră. În același timp. Le-a dispărut grația.Păreau două gâturi de lebădă, căutând unul spre celalalt ceva, nu știu ce, poate mângâiere.
Într-o zi, mult mai târziu, am văzut cum din ambele plante s-au ivit din nou mâțișori. Din fiecare câte unul. I-am tot urmărit. Smocul cactusului cu "arici" a crescut destul de repede. Celălalt a rămas mic de tot. Asa este și acum.
În dimineața următoare nu-mi puteam desprinde privirea de pe mâțișorul cel mare. Ca și în toamna, discret, s-a deschis, într-o clipă. Grațios, strălucitor, dar singur.
După numai o zi, petalele au început să se îngălbenească, apoi s-au ofilit.Nimic din aspectul florii nu mai amintește de frumusețea pe care o avea, în urmă  doar cu o zi.
 Se tot usucă, aplecându-se către cealaltă, care parcă, în necaz, s-a îndărătnicit. 
Ca și cum nu i-ar păsa.
Am făcut câteva fotografii. Văzându-le, am în minte succesiunea clipelor în care am văzut conturându-se acel ceva miraculos- albul florii.
 S-a deschis, a strălucit, și  într-o clipă s-a stins .

5 comentarii:

  1. Atât de mult m-a răscolit, atât de multe similitudini, încât mi-e greu să spun mai mult... Oricum ar fi, rămân frumoşi în amintire... Cine ştie, poate viaţa asta sau o alta le va surâde...
    O zi plăcută!

    RăspundețiȘtergere
  2. Poate vei vedea răspunsul meu...

    http://popasuriprincopilarie.blogspot.com/2011/07/si-florile-se-sting-cantand.html

    Mulţumesc pentru înţelegere şi ... inspiraţie!

    RăspundețiȘtergere
  3. Danialle,
    Cred că florile știu și simt multe..Cactusul este chiar special, țepii lui apară comoara inocenței.
    Cine știe ce se va fi întâmplat , ce mare supărare îi va fi silit să se retragă în lumea lui..
    O zi frumoasă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  4. Superba prezentare Gina şi superbe flori! Abia astept sa inflorească si "Pinky" - cactusul pe care îl creste baietelul meu, Patric.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Marycix,
      Aștept o poză cu Pinky!
      Să fiți fericiți!

      Ștergere