scris cu degetele lui Dumnezeu.”
Hans Christian Andersen, 2 aprilie 1805/ 4august 1875.
Parcă nu pot lăsa ziua asta să fugă, fără un gând pentru inegalabilul povestitor, o ființă nefericită, care a făcut fericiți mii de copii.
Adunate în cerc, sprijinite pe niște piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul nostru cel mai drag în acea vacanță de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste.
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris mare, ilustrate în alb/negru!
Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele noi ale împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...
Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de poveste ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.//
În urmă cu câțiva ani, într-o primăvară, a venit, așa, pe neașteptate, un dar, o excursie în țara lui, a inegalabilului vrăjitor.
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul privea îngăduitor lumea în mersul ei grăbit, danezii pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l-poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi-mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
Acea figura tragică, trimisă pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea urâtă.„
Vezi cum este lumea asta rostuită? el, un copil nefericit, mult prea trist, apoi, un adult neîmplinit ca om, a adus și aduce bucurii nemărginite miilor de suflete!!
Îl priveam acolo, scrutând, într-un fel lumea, care nu i-a adus fericire, dar căreia el i s-a dăruit total. Am recit câteva basme, câtă imaginație, ce construcții de lumi paralele!!
Genial!
Adunate în cerc, sprijinite pe niște piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul nostru cel mai drag în acea vacanță de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste.
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris mare, ilustrate în alb/negru!
Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele noi ale împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...
Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de poveste ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.//
În urmă cu câțiva ani, într-o primăvară, a venit, așa, pe neașteptate, un dar, o excursie în țara lui, a inegalabilului vrăjitor.
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul privea îngăduitor lumea în mersul ei grăbit, danezii pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l-poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi-mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
Acea figura tragică, trimisă pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea urâtă.„
Vezi cum este lumea asta rostuită? el, un copil nefericit, mult prea trist, apoi, un adult neîmplinit ca om, a adus și aduce bucurii nemărginite miilor de suflete!!
Îl priveam acolo, scrutând, într-un fel lumea, care nu i-a adus fericire, dar căreia el i s-a dăruit total. Am recit câteva basme, câtă imaginație, ce construcții de lumi paralele!!
Genial!
„La început, voi suferi mult, dar voi deveni faimos, îi va spune mamei sale.
Și a devenit!
p.s. îți place să te mai refugiezi, măcar așa, din când în când, în lumea poveștilor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.