seceta le-a ucis noblețea

În armură deasă, strălucind în atingeri de șoapte, s-au  trezit unul lângă altul.

 De cum dă colțul ierbii, până toamna târziu, chiar și iarna,  gătiți ca niște moși  cu sarici și cușme, străjuiesc aleea. De  mulți ani.

  Înalți, frunzoși, zvelți își freamătau  până  mai ieri miile de brațe într-un dans ușor, urmându-și  muzica  interioară,în tonuri vii, de verde proaspăt.
Într-o zi,unul dintre ei, cel  tânăr,s-a schimbat la față.

Discret, s-a închis în umbrele gălbui ale înserării.Peste o săptămână, puterile i-au slăbit de tot.

Îmbătrânit peste  noapte, bolnav, cu brațe obosite, și-a strâns galbenul sub pleoape.

După o vreme, trist și el, fratele mai mare, cuprins de  griji și de boala secetei, a renunțat  la eleganță.Și-a pierdut  și parfumul.

Arborii vecini  își leagănă mai departe crengile în bătaia ușoară a vântului.Își uită repede vecinii. 

Ca și oamenii.

Gureșe, în zvon de mișcătoare răsuciri, în zborul  lor mereu grăbit ,doar  coțofenele îl vizitează, căutându-și, printre ace, hrana.

Alte păsări,uituce și zglobii, se ascund în  locuri vii.
Singuratici, uscați de tristețe, cei doi  foști falnici cavaleri își țin  de urât în zile secetoase, în nopți fierbinți.

Ai zice că lacrimi  cuminți se ascund în orbitele lor goale.
Doar timpul  își ticăie clipa...