am fost la vot

”Mai aruncați niște vreascuri 

în soare

Că,

uite, a şi început să pâlpâie

Pe feţele noastre,
Făcându-le frumoase şi urâte,
Făcându-le noapte şi zi,
Făcându-le anotimpuri şi ani. ”

Marin Sorescu

  De fiecare dată, am votat cu un anume fel de optimism, aș putea zice chiar cu  oarecare  încredere. Și cu  emoție, da, sincer. Se întâmplă așa, pentru că, de o jumătate de secol  de când, cetățenește, aparțin orașului , votul se face în același loc:grădinița  unde  copiii mei  și-au petrecut  câte trei ani.  

Așteptând  să-mi vină rândul-câteva minute  doar- am revăzut  cu o căldură  anume:aleile, locurile de joacă, sălile cu scăunele și jucării, încăperile  altădată  pline de larma  copiilor.Și mi-am amintit cât de greu  ne-a fost să ”prindem”  câte un loc pentru cei doi fii, grădinari în vremea  cealaltă.  Nu știu dacă  o fi altfel  acum.

 Vreau să sper că  este  bine!

Eu am votat pentru civilizație.Astăzi, ca și în celelalte rânduri.

Orașul este frumos,natura a fost generoasă. Trivale, parcul Ștrand,parcul Zăvoi sunt câteva locuri  minunate, doar că privindu-le constați  că lipsesc grija și dragostea pentru arbori,  iarbă și  flori, pentru  sufletul omului  care, la sfârșit de săptămână,  caută liniște și  răgaz.

Joi seară, la întoarcerea de la concertul Filarmonicii, am  ajuns în lumina  teatrului Davila, mai mult pe orbecăite.  De vreo opt luni, zona este împrejmuită  cu  garduri înalte  dincolo de care nu  prea  poți observa că s-ar fi mișcat ceva

.Șantier.

  Trecătorul  este silit să ocolească  spațiul  unde  clipocea  fântâna colorată, și, mai ales, trebuie  să calce cu mare  băgare de seamă,dacă vrea să-i rămână picioarele întregi.

Cine știe cât va dura până când  centrul orașului  va primi  botezul  trecerii civilizate...

Știu  din  experiență că nimic  durabil nu se poate  ridica  ușor. 

Oașul  aparține  oamenilor, civilizația  ei o construiesc.

Citeam undeva  că  dacă vrei să  iei pulsul unei  comunități, trebuie să te uiți în ochii  femeilor  cu care ți se intersectează  drumul.

 Astăzi, nu am văzut  priviri în care  să  mă  fi putut uita,  lumea  privea în jos.

Nici în ochii mei nu  s-a uitat careva.

  Mi-aș dori  să  trăim frumos, să ne privim, să putem zâmbi.  Să răspunzi  salutului  copilului care vine   de la școală, în felul bunicii mele  „sărut ochii„!

Așa, ca o paranteză;în satul copilăriei mele, toată lumea saluta pe toată lumea. Astăzi, aud  cucoane  care, ca  vârstă  mi-ar fi fost eleve, lăudându-se  că nu-și cunosc  vecinii de apartament.

   Nu-i așa  că această indiferență, acest tip de însingurare, care nu poate, nicum, să genereze  empatie,  cumsecădenie, respect  lasă  urme  adânci?

Am fost la  vot!

  Cu  speranță.