o verighetă neagră, de aramă,

un târnăcop, un degetar, o ramă..”

  Poemul poate fi considerat obositor, numără atâtea strofe...
  Îl știu din  gimnaziu, era în manualul nostru.   La vremea aceea,  îl știam aproape în întregime  pe de rost.
 Câtă durere...
 I-am înțeles  cu greu  mesajul,  nu știu dacă profesorul nostru,  Domnul  Gheorghe  Fulga, ne  va fi  dat  multe detalii, ce știu este că am rămas  cu  o mare admirație pentru  Eugen Jebeleanu, cu a cărui ”Elegie pentru floarea secerată”, m-am întâlnit în liceu.
S-a întâmplat ca, în  1987, să  merg într-o excursie în  Cehoslovacia, prima și ultima, de altfel, înainte  de  89.
  În drumul   dintre  Praga și Karlovy Vary, am zărit, din mersul autocarului, o plăcuță: Lidice”.
  Mi-au revenit în minte  strofe din  poemul învățat în   gimnaziu.  I-am sugerat  organizatorului excursiei, era un ceh stabilit  în Pitești,  să ne oprim.
   A tăcut.  Nici la întoarcerea în Praga nu a fost mai vorbăreț.
  Au trecut anii,  în biblioteca mea s-au adunat multe cărți, astăzi am căutat  volumul  lui  Eugen Jebeleanu, nu l-am găsit, o să dau într-o zi peste el.
 Noroc cu  google!
  Fă-ți un pic de timp și citește, poate  cauți și afli   explicația  ultimelor versuri.
”.Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?
Pe câmp eram nu trei, ci milioane!„

  Ce crudă ființă poate fi omul...

„ – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.
– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...
...L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.”

 DE CE?
 ”Lidice”, Eugen Jebeleanu


Îţi aminteşti, Ioane? Era iarnă.
Zăpada încăpuse-ncet să cearnă
tremurătoare, în întreg văzduhul,
fulgi uriaşi, legănători, ca puful.

Lăsasem Praga-n urmă -n dimineaţa,
cu turlele topindu-se în ceaţă.
Tăia maşina câmpu -ntins ca tava.
Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.

Spre Lidice goneam. Nu întrebam
nimic niciunul. Ne uitam pe geam
cum rând pe rând zburau în urma noastră
cîte un sat, câte o pădure-albastră.

Războiul se sfârsise. Unde ieri
călcase tancul, azi treceau mineri
şi, peste codrii destrămaţi, domoale
suiau păduri de fumuri, din furnale.

Goneam spre Lidice, când, fără veste,
maşina străbătu șoseaua, peste
zăpezile zburătăcite-n stol,
trecu pe câmp, făcu un scurt ocol

şi se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.

– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...
...L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.

Privirăm până-n zare amândoi:
ţesea ninsoarea, harnic, pânze moi.
Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul.
Sub noi, un sat întreg şi-avea mormîntul.

Şi-n tot acest pustiu, un mic muzeu.
Întrarăm toţi: tu, cehul şi-apoi eu.
– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!
Ne aplecarăm muţi către perete.

Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,
un pumn de lucruri mici, carbonizate:
un toc, un ban, o zgardă ruginită,
un fluier sfărâmat de dinamită.

o clanţă, nişte ochelari betegi,
de sârmă, pentru ochii de moşnegi,
o verighetă neagră, de aramă,
un târnăcop, un degetar, o ramă...

Şi, într-un colţ, sub sticlă, lîngă uşă,
două patine mici şi o păpuşă...
Vârâsem unghiile-n carne adânc...
Lacrimi veneau – dar nu voiam să plâng.

Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.
Dar mă ţineau micuţele patine.
Ningea. Patinele... ce-ar mai sclipi,
De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!

Privirăm călăuzul. Nu plangea.
Mâna-i, arzând, pe-a noastră o strângea:
- Tovarăşi... N-am mai spus niciun cuvânt.
Un zid eram toţi trei şi, peste vînt,

peste zăpezi, peste pustietate,
suiau din ura noastră ziduri late,
neînvinse ziduri, mari pereţi de ură,
crescând din noi ca o semănătură,

şi înfrăţite cu-alte ziduri dese
din ura lumii – rodnică – purcese.
Ca nişte fierăstraie mari de piatră
tăiau văzduhul, înălțându-se vatră

mai vie decât satele distruse
din Lidice-n pământurile ruse.
Cât munţii lumii, zidurile grele
Luceau sub geana roşiei noastre stele.

Şi-am pus de strajă ura, să vegheze
Din colţi de cremeni, sus, pe metereze.

Ningea mereu. Dar – ți amintești, Ioane?
Pe cîmp eram nu trei, ci milioane!„

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lidice