MAMA

 Ziua se apropia de asfințit, aluneca toamna ușor, în vals de frunze  colorate.

  Veneam de la școală. Tânără profesoară.

  Pe una dintre  băncile de la intrarea în bloc,am zărit, de departe, o figură cunoscută, un prieten al tatălui meu.

 M- a fulgerat un gând  năprasnic. Știam că tata  are o suferință profundă, pricinuită  de  un accident.

-  Ai venit să-mi spui că a murit tata,  așa-i?

 - Mai bine să mergem  la tine în casă....

Murise  MAMA.

  Vestea  m-a lovit ca o greutate căzută din senin, am rămas  fără grai, fără reacții. 

Eram împietrită.

  Omul a plecat.

În aceeași  noapte, niște prieteni ne-au  dus  cu mașina .

 Nu puteam să accept că MAMA  nu va mai fi.

  Ploua mărunt, o priveam năucă, nimic nu mai era  cum fusese.

 Cincizeci de ani  fără ea, fără mersul ei  mereu grăbit.  

Când   mi-e dor adânc, îi  văd mâinile,fie  punând pâinea  în cuptor,fie cosând,  la lumina lămpii  nr. 11,  cămăși de  noapte, de bumbac fin  țesut și înălbit de aceleași degete  pricepute, pentru nunta mea.

Vag, ceva ca un vis sau poate  chiar se va fi întâmplat, îmi vine în minte. era  vară, spre  seară, noi  două ne întorceam acasă de la lotul dinspre pădure.  Ne-am oprit la puțu-cu- salcia, mama a scos apă, ne-am răcorit  și mi-a spus ceva  ce  nu prea pricepea mintea  mea de  copil.  Vorbea  despre un timp, în care ea nu va mai fi...eu  să mă opresc la același puț, iar sufletul ei o să-mi dea de veste într-un fel tainic cum că-i este bine..

Deunăzi, am ajuns  în sat.

 I-am dus  tufănele albe și roșii, erau florile ei  preferate, de toamnă.

I-am vorbit mai mult în gând,  pentru că la câțiva pași lucrau niște oameni.

  Anotimpurile se rotesc nestingherite, undeva, în vale,  șușotește Argeșul,  lumea, tot mai grăbită.

 MAMA  își doarme somnul ei adânc.

 Puțu-cu- salcia ( m-am dus  într-o vară trecută să-l văd) este doar o amintire. căzută.