„ Să facem oprire pe calea cea veche, și apoi să privim în jurul nostru, și să aflăm care este calea cea bună și dreaptă, și după aceea să mergem pe ea„.
Francis Bacon, ”Eseuri„
, „Despre schimbări„,
pagina 82.
Au trecut cincizeci de ani.
Ca mai ieri, ne salutam pentru prima oară, intâlnindu-ne pe scările blocului.
Toți tineri. Cei mai mulți număram sub douăzeci și cinci / treizeci de ani..
Se dăduseră , la cheie, în blocuri, primele apartamente proprietate personală, achiziționate cu împrumut din bancă pentru un sfert de veac.
Nu ne era simplu deloc cu două rate. la casă și la mobilă
Treptat, am făcut cunoștință unii cu alții, pentru că fiii noștri se jucau împreună, frecventau același cămin cu grădiniță, unde, fie vorba între noi, nu se ajungea deloc cu una, cu două. Dacă aș scrie acum cam câte ore am pierdut cu audiențele pe la diferite cabinete, câtă umilință am îndurat în discuții cu fel și fel de personaje cocoțate pe scaune cu diferite înălțimi , nu știu dacă m-ai crede.
Pe scară , locuiam vreo zece profesori, cei mai mulți navetiști în județ.
Se stabilise un tip de respect între noi, tinerii părinți, deveniți repede.:mama lui X, tatăl lui Y.
Ne era bine.
Și copiii creșteau.
Cu timpul, după revoluție, lucrurile s-au schimbat. unii dintre foștii vecini și-au urmat copiii prin alte locuri, alții s-au stins.
Din generația aceea care își începea ziua cu noaptea în cap, au rămas puțini. Suntem, deja, bunici, cu nepoți de toate vârstele.
Îmi vin în minte niște întâmplări: când cea mai vârstnică dintre profesoarele de pe scară s-a pensionat și-și petrecea o parte din timp stând, pe banca din fața scării, de vorbă cu alte pensionare. am observat că nimeni nu i se mai adresa cu ” doamna profesoară”.
Era mai simplu. ”vecină”.
La unul dintre etaje, după ce un apartament a fost vândut, a venit o familie de tineri, cu un copil. Tatăl îmi era era cunoscut, pentru că fratele lui fusese elevul meu. Știam bine cam câtă carte învățase el, noul vecin.
Acum, era om de afaceri; printre altele, vindea carton folosit pentru acoperișuri. În scurtă vreme, administrația blocului nostru a luat o țeapă serioasă de la proaspătul afacerist.
Seara, când se întorceau cei trei, din oraș, domnul rotind , pe degete, cheile noului bolid, doamna și odrasla care nu saluta niciodată pe nimeni, îmbrăcați în haine de firmă, cele câteva persoane nelipsite de pe bancă îi salutau ceremonios.
Mai/ mai să se ridice.
Pentru că „erau cineva”.
Nu după multă vreme, când urma „afacerilor” a fost mirosită, atât de respectata familie a trebuit să părăsească apartamentul... domnul a primit o ”locuință ” vremelnică la Colibași.
Se schimbă multe, vin și pleacă proprietari sau chiriași....
Odată cu vremea, dispare acel respect pentru omul care își duce viața în aceste „cutii de chibrituri„ așezate unele peste altele, a fost uitată formula „vă mulțumesc”, privirile sunt fără țintă, unii dintre copii deschid ușa cu piciorul, uitând să rostească acel simplu „bună ziua„ !
Era să uit. cineva reproșa cuiva că nu respectă un program de liniște.
Răspunsul:
- Dacă nu-ți convine, fă-ți casă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.