Citeam undeva- a trecut ceva timp de atunci, așa că formularea nu este ca în carte- că fiecare om are o cale a succesului, care seamănă cu Calea Lactee:o îngrămădire de stele mici, mici, care, dacă ar fi luate în parte, nu li s-ar observa lumina.
Laolaltă, strălucesc!
Dacă în drumul său, fiecare om este asemenea unei steluțe ( unii oameni strălucesc ei înșiși puternic , cred că suntem ce suntem și datorită altor oameni-steluțe, pe care i-am întâlnit de -a lungul existenței noastre.
Le spuneam simplu. moș Andrei și tușa Vasilina.
Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.
Moș Andrei era nevăzător din naștere. Tușa Vasilina îl purta numai în alb; era singurul bătrân pe care îl țin minte îmbrăcat așa . Pânza din care erau croiți, atât pantalonii, cât și cămașa, peste care își punea o curea neagră, era țesută în casă, din cânepă toarsă subțire și ținută în leșie, să se înălbească și să fie moale pentru tors.
Toată ziua, el împletea mături: mici, pentru periat hainele, mari , pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească. Sătenii și locuitorii satelor vecine știau de meșteșugul lui, așa că măturile aveau mare căutare.
Seara cânta la clarinet.
Nu știu cine i-l cumpărase.
Știu doar că sunetele , când triste, când vioaie, mă încântau atât de mult, că abia așteptam să prind prilejul să fug la ei.
Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot căutau.
Moș Niculaie era meșter: potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi în forma de T.
În fiecare vară noi, copiii din casele vecine, primeam, din căciula lui încăpătoare, prune durdulii și pere gălbui aromate.
Îngrijea cu mare dragoste grădina boierească. Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu.
Era o livadă mare cu mulți cireși. Îl urmăream, de multe ori , când oblojea rana câte unui cireș bătrân sau rotunjea coroana vreunuia tânăr. Îl ajutam și eu cum puteam, pentru că miercuri seara mă chema să ascult, la radioul lui cu galenă teatru radiofonic pentru copii.
Acolo, în camera lor mare, cu fructe aliniate ca soldățeii pe corlatele ferestrelor, am ascultat prima oară, până când tata a cumpărat un radiou de perete, ” Per Gynt.„
Într-o seară, tușa Dumitra m-a chemat pe la ei.
Am intrat tustrei în odaie. Dintr-o cutie mare, moș Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie, a învârtit o manivelă și au început să se audă niște sunete extraordinare. Ascultam și mă minuna!.
La gramofonul lor, am auzit voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povesti: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.
În capătul uliței, la două gospodării de noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii de ghiveci, îngrijite de coana Vetuța,o doamnă cu coc și cu papuci ușori, de catifea. 
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta, fusese la canal, fratele lui trăia în Bărăgan.
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți.
Câte una.
O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Puneam un semn lucrat în casa, pe pânza de etamina , când îmi întrerupeam lectura.
Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, mă privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui m- a învățat primele cuvinte în limba franceza și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita, nu spunea prea multe vorbe.
Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea să dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.
”Mândria celor tineri este legată de putere și frumusețe, mândria celor bătrâni este legată de discreție„
Democrit.
Frumoase amintiri!
RăspundețiȘtergere