vis frânt

  Școlar, părinte sau doar iubitor al poeziei lui Nicolae Labiș, ai citit/ ascultat, poate, de nenumărate ori, cel mai dureros poem despre tandrețe și suferință, scris de mereu tânărul

Nicolae Labiș.

2 decembrie1935, Mălini, Suceava/ 22 decembrie 1956, București.

Ai zice că atât de candida bijuterie lirică,”Moartea căprioarei”, a fost concepută în luni sau ani de muncă și strădanie.

Alex Ștefănescu, cunoscutul critic și istoric literar, narează cu nedeclarată duioșie confesiunea Margaretei, sora poetului, parte și ea din poem.

Fratele ei a venit pe neașteptate la Mălini, cu promisiunea că va rămâne două săptămâni să se odihnească.

Brusc, fără vreo vorbă, împrumută calul unei vecine și, într-un suflet, se duce, călare, la Poiana Mărului,

Cineva din sat a văzut calul legat de un plop și pe Nicolae , cu capul în mâini,stând pe malul șanțului.

Cu 8 ani, în urmă acolo fusese vânarea la care copilul își însoțise tatăl.

În noaptea aceea, Labiș a scris, pe foi, întreg poemul, apoi a chemat-o pe sora lui, i l-a citit și i-a spus că, în zori, trebuie să plece la București, spre a-l publica.

În trenul care venea de la Dolhasca, l-a întâlnit pe Fănuș Neagu căruia, vrând să-i citească ce tocmai ce avea să devină o inegalabilă creație, a descoperitcă uitase foile acasă.

Margareta le-a găsit împrăștiate, le-a cules cu grijă și i le-a trimis la București.

Toamna, ea a primit, prin poștă, un pachețel, într-o cutiuță erau frumos aranjate niște bomboane verzi, mentolate.

S-a necăjit femeia, dar, uitându-se atent, printre bombonele, a descoperit, înfășurat într-o scrisoarică, încheiată cu ”La mulți ani!”, cel mai frumos ceas de mână, cu limbi de aur, darul pe care l-a iubit toată viața ei de soră.

Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit și a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte și gol.

Ciuturile scot din fantana nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri,

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târșuri,

Și brazii mă zgârie, răi și uscați.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munții Carpați.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apa prelins din cișmea.

Tâmpla apăsă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă

Planetă, imensă și grea.

Așteptăm într-un loc unde încă mai suna,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni să s-adape

Una cate una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.

Amețitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege și de datini.

Cu foșnet veștejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!

Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,

Și stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând și se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Și nările-i subțiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Știam că va muri si c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palida, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireș.

Vai cum doream ca pentru-întâia oară

Bătaia puștii tatii să dea greș!

Dar vaile vuiră. Căzută în genunchi,

Ea ridicase capul, il clătina spre stele,

Il prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasare albastră zvâcnise dintre ramuri,

Si viața căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure și pustii.

Împleticit m-am dus și i-am închis

Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,

Și-am tresărit tăcut și alb când tata

Mi-a șuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.

Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege și de datini...

Dar legea ni-i deșartă și străină

Când viața-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina și mila sunt deșarte,

Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.

Pe-o nară pușca tatii scoate fum.

Vai, fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalță tata foc înfricoșat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în maini fără să știu

Un clopoțel cu clinchet argintiu...

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei și rărunchii.

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea ....

Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plîng. Mănânc!

Nicolae Labiș