din luminișul anilor

 Potrivit de inaltă, cu mers semeț, pe care l-a păstrat și în anii ei de  bătrânețe târzie,maica Fănica,mama naturală a tatălui meu, locuia  într-o căsuță, pe care și-o construise ajutată de tata și de mătușile mele din București, după ce în casa unde își crescuse cei șase copii s-a mutat Mișu, fratele mai mic al tatei.

Deunăzi,m-am dus la cimitir; spicuia a zăpadă, ascultam, undeva în vale,susurul Argeșului, priveam pâlpâitul lumânărilor, înconjurate de imortele și o revedeam ca prin vis pe femeia cu ochi albaștri, tiviți într-o privire mereu pătrunzătoare.

      În zilele de vară, Maica  Fănica- așa i-am spus mereu-era tot pe  fugă.  

Fustele pe fond negru cu melcișori albi, încolăciți asimetric, îi acopereau gleznele.Purta bluze de americă scrobită, cu un pătrat  în  jurul  gâtului, încheiat  într-un zbor de șabace, lucrate cu croșeta.

În spațiul acela ars de soare, se ascundea cam pe jumătate un fir de  busuioc. 

Era gestul ei de cochetărie pe care l-am admirat mereu. Îmi amintesc că noi două am vorbit despre asta, cum, de altfel, am vorbit și despre cum să fie femeia care se respectă. 

Nu știu câtă școală învățase maica Fănica, învățase  sigur, pentru că venea dintr-o familie înstărită, Vișteanu. 

Ce știu bine este că avea un fel al ei de a fi și de ase purta,că  impunea respect și oarecare teamă.

Tatale, soțul ei și bunicul meu natural, fusese dulgher. Se întorsese  bolnav de pe front, unde își  pierduse un ochi. 

  Copiii și gospodăria rămăseseră pe umerii femeii.

Nu știu  când și de unde învățase  datul în bobi„ patruzeci și unu de  bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi  dați...”

 În cămăruța ei, mereu albită cu var  proaspăt,se adunau  femei  chemate de fel și fel de îndoieli. 

 Maica Fănica trăgea în dreptul  patului  măsuța cu trei piciorușe, o privea în ochi pe  femeia care îi trecuse pragul și învârtea bobii. 

 De fiecare dată, un bob rămânea stingher;  în mersul lor în grupuri de patru, citea ea cam ce ar fi trebuit să înțeleagă neliniștea femeii.

Într-o vreme, maica Fănica practica  un mic comerț. 

 În două coșuri împletite, aduna ouă, brânză, făină,lapte  prins și lapte dulce, unt scos de la putinei,smântână,legume și fructe.

Sâmbătă, pleca dis-de-dimineață, cu rata, la București. Își făcuse un cerc de cucoane, cărora le vindea tot ce adunase  în  încăpătoarele ei coșuri. Alerga apoi în câteva magazine din Dămăroaia, unde făcea  cumpărături.

   Câteodată, o așteptam, la rata de seară, ajutând-o  să ducă în căsuța ei, coșurile, din care se revărsa mirosul dulceag  de halva, franzelă, bomboane, drojdie. Rând pe rând, pe măsuță, se aliniau pachețele cu  vopseluri, păpuși de mătase pentru cusut ii, nasturi de  culori și mărimi diferite, lumânări, tămâie,croșete, dantelă pentru lenjerii și perdele baticuri.

Maica avea  micul ei  capital.

Au trecut anii,  părul ei rar, adunat sub o basmaua  neagră părea tot mai nins. 

Nimic nu i s-a schimbat în atitudine.

 Îi studia cu aceeași  mare atenție pe băieții  care se opreau la noi la poartă; fiecăruia îi găsea  câte un cusur, pe care nu se sfia deloc să-l spună cu  voce tare.

  Într- iarnă, când a venit ”munteanul”, cu flori, ciocolată și portocale, maica a cam zâmbit. O cucerise.

Este a treia  zi de Crăciun, ziua bunicii mele, Ștefana.

  Plouă mărunt.

De undeva, dintr-o altă dimensiune energetică sau  cine-știe- de-unde,  ochii ei  albaștri  îmi mângâie dimineața.