Imaginea asta este din toamna anului 1965.
(povești pentru prieteni)
Se numea practică agricolă, deși nu prea avea nimic care să lege ceea ce învățam noi,elevii liceului teoretic, secția real,cu munca în câmp,deprinsă bine de acasă.
Indiferent de vreme, recoltam porumbul cu frunze tăioase adânc, transportam, câte doi, coșurile mari, pline-ochila remorcă, unde băieții, prin rotație, le ridicau bărbătește, până când se umplea.
Către seară,rupți de oboseală, urcam și noi, care cum putea, deasupra.
Suntem nouăsprezece.
Ceilalți șaptesprezece erau în altă parte a câmpului..
Nu putea lipsi nimeni.
Ne supraveghea domnul Emil Rozner, profesorul de sport.
Din jumătatea asta de clasă, peste ani, am devenit: patru profesori, un arhitect, un medic stomatolog, un inginer, un colonel, patru economiste, două asistente medicale, doi tehnicieni, două casiere.
Nu știu ce drum va fi urmat ultimul venit în clasă; repeta anul.
De ceva timp, opt dintre colegi vor fi culegând pulbere de stele...
În asfințitul acela, când așteptam venirea remorcii, care să ne ducă în curtea liceului, soarele lucea în felul lui, pălind încetul cu încetul.
Nouă ne creșteau aripi dinlăuntrul sufletelor.
Insesizabile diferențe de stil, de contemplare, neliniștite forme de speranțe.
Ca lectură de suflet, prefer poezia, deși, ca formă de a mă ”spune„, am îndrăznit de prea puține ori să scriu versuri.
Poate că fug, în felul meu, de ritm, de încadrare între limite estetice, de acele impuse detalii arhitectonice.
Dau frâu liber culorii, ca dimensiune interioară.
Ca voce a sufletului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.