despre:cine ești?

sau despre promovare

și despre cum omul ar trebui să sfințească locul.

( povești pentru prieteni)💓

În clasa a III-a, când ni s-a îmbolnăvit învățătoarea, doamna Ana T. despre care tata zicea că are limba spartă, de rea ce era- îl învățase și pe el carte- a venit domnișoara Silvia.Din câte am aflat eu mai tărziu, avea să devină inginer.

Probabil că nu fusese încă admisă la facultate.

Era blândă, talentată și foarte apropiată de noi. Multe am învățat eu în acel an.Domnișoara a pregătit cu noi ” Albă -ca- Zăpadă,

După ce a dramatizat textul, ne-a învățat să ne confecționăm costume de scenă, ce, mai! piesa a fost un mare succes!

Eram împărăteasă, fără partea de rol cu vrăjitoarea.

Hapsâna a fost n.d.

Am fost un fel de vedetă a serbării- rol important în piesă,

viorea, cu fustiță de hârtie creponată, în ”Dansul florilor„.

Cea mai aplaudată parte din serbare a fost rolul meu de dirijor. Erau mulți copii pe scena, care era cât pe aci să se dărâme.

Atât de emoționată am fost , că mi-am terminat” rolul” cu o strofă mai devreme, în timp ce copiii au continuat să cânte.

Nimeni, în afară de mine, nu a înregistrat greșeala, toți, în frunte cu domnișoara Silvia, considerând că a fost o dovadă evidentă de talent, nu mai pridideau cu felicitările.

Adică, atât de bine îmi pregătisem coriștii, că ei puteau să cânte și fără dirijor.

Nu am uitat, iată, evenimentul, probabil că el a fost un fel de punct culminant al acelor ani.

În clasa a VII-a, eram premianta școlii, cu insignă specială, președintă de unitate!

În vară, părinții îmi promiseseră uniformă nouă- un șorțuleț pepit cu guleraș alb de pichet, peste care se purta un altul, în cute duble, din satin negru.

Pământul și animalele ne fuseseră luate la ”colectiv”, anul a fost dificil, iar eu am rămas tot cu vechea uniformă.

Am spălat-o, am apretat ce era de îndreptat, am primit o pereche de șosete albe trei sferturi, din mătăsică, iar pantofii roșii, cumpărați la Paști, au fost atât de lustruiți, că străluceau.

Secretarul școlii, M.M., suplinea catedra de muzică.

Atât de impresionat a fost de uniforma mea, că m-a dus de mână prin toate celelalte clase.

Ca model!

A fost anul în care, la radio, l-am descoperit pe Tic- Pitic, căruia îi povesteam despre câte se întâmplă pe la noi. Când îmi auzeam numele la radio, trăiam, așa, o mare victorie, că nimic nu mai conta!

Cât de mândri erau părinții mei!

Am fost admisă, în vară, laLiceul Teoretic, o să te miri, dar părinții, mai ales tata, nu erau deloc încântați.

Viața era tot mai grea, lunar trebuia de achitat o taxă, 180 de lei, pentru cămin, manualele, rechizitele obligatorii și noua uniformă erau destul de scumpe.

Pentru pământul care, de câțiva ani, nu mai era al lui, era al „colectivului”, tata re renunțase la serviciu și la buletinul lui de București,

Mult și cu mari eforturi s-au străduit părinții mei, ca și ai altor copii din zona aceea, în anii grei,când generația mea a învățat carte.

Într-a X-a, domnul Foti, una dintre spaimele liceului- îmi amintesc, poate că și alții o știu- la o lucrare trimestrială de psihologie, și-a pus scaunul pe catedră.

De acolo ne supraveghea.

Ei bine, acest domn m-a ales să fiu instructoare- superioară, așa era ”fișa postului”, la clasa a VII-a, al cărei diriginte era.

Au trecut anii, m-am măritat în timpul studenției, am terminat facultatea și, niște ani buni, după aceea, am bătut drumurile mai multor școli din județ, cea mai apropiată fiind situată la 23de km de casă.

Îmi continuam studiile la Universitate, am trecut cu bine spre foarte bine examenele pentru toate etapele didactice, ce examene, ce emoții, eram mămică, părinții mei prea tineri se duseseră la cer...

Chiar și după promovarea cu punctaj foarte bun a unui concurs dificil pentru ocuparea unel catedre în oraș, directorul îmi scria numele în creion.

Nu în cerneală.

Funcționau pilele...

Țineam pumnii strânși și mergeam mai departe.

Poate că te întrebi ce m-a apucat să spun toate acestea.

În anii mei de meserie, peste 35, m-am întersectat cu multe femei, mai ales. Despre unele, mai toată lumea știa cam ce le poate pielea.

Cu toate astea, au ajuns directoare de școală, chiar inspectoare.

În fața uneia, „de la pionieri”,fie-i țărâna ușoară, tremura toată lumea.

O alta, absolventă de IP3, inspectoare generală, salarizată ca fiind absolventă de universitate, pășea pe Strada Mare, la început de an școlar, ca un general de armată.

Ascult și eu, ca tot omul, nu pot să nu mă conectez la știrile zilei și mă minunez că lumea, după cincizeci de ani, cam câți au trecut de când am priceput și eu cum este cu promovările, unii dau să cadă în genunchi în fața câtorva doamne, zilnic coafate, cam cum erau pe vremuri două elene din fruntea învățământului argeșean.

Doamnele ocupă înalte fotolii în politica zilei.

Promit, dar ce nu promit?

Deunăzi, când am auzit-o pe una dintre ele recomandând modalități de câstig suplimentar, m-am gândit la Maria Antoaneta, regina cu cozonacul.

Lumea merge mai departe.

Cât despre om și despre cum sfințește el locul, ce să zici?

Rămâne doar un proverb.