Cu mers de felină leneșă, amiaza lui octombrie împrăștie, în mănunchi, raze lungi,călduțe.Lacomă, în tresăriri neînțelese, pune stăpânire peste lucruri, copaci, ierburi, arcade.
În splendoarea duminicii de toamnă aurie, casa își tăinuiește în memorie, într-un timp doar al ei, cioplit de pricepuți făurari, sub pleoape grele de apăsătoare liniște, flacăra pierdutei identități.
Singură.
Așternută în imensul ei pat de odihnă, acceptă agitația străzii, pașii trecătorilor, rotirea zilelor și a nopților..
Visează.
Laolaltă, real și poveste, material și eternitate.
Alei năpădite de ierburi se opresc sfioase în fața intrărilor zăvorâte. 
Ca și cum, un fior ar străbate cenușa amintirilor.
Trec, din când în când, prin zona asta; îmi place să-mi scald privirea în amestecul de culori: natura, omul și timpul și-au adunat talentul luminând tăcerea.
Dincolo de ferestre și ziduri, viața are alt sens, altă traiectorie,casa pare o replică nobilă a unei vieți sechestrate în liniștea neliniștii cotidiene.
Câte generații se vor fi adunând în alveolele inimii ei oprite?
Da, o viață sechestratp de timp...
RăspundețiȘtergere