Îmi place dimineața asta cu pliurile ei de lumină curată, țesându- se dinspre cer către arbori, ierburi, frunziș, așa, într-un tumult fără grabă, parcă în toate felurile deodată.
Octombrie, copilul ăsta zbanghiu, cu șaluri în toate culorile firii, cu zumzet și lacrimi, cu fel și fel de episoade.
Îți este cunoscut cuvântul”lustra”, da?Din latinescul ” lustrum/ lustri,provenit din verbul”luo,-ere„= a spăla, a curăți.
La început, cuvântul desemna o ceremonie religioasă, care se ținea din cinci în cinci ani, spre a purifica locurile și oamenii.
Mai apoi, el a dobândit un sens rațional, denumind o perioadă de cinci ani.
Exemplu.
”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale."
George Călinescu
Lustru, lustre, s. n. Lampă cu mai multe brațe, de obicei suspendată de plafonul unei încăperi mari, folosită ca podoabă, ca ornament.„
.Un lustru și două în sfeșnicele de pe masă luminau turbure sala. „
G.Călinescu
Variantă: lustră s. f.
Lustra, lustre, s. f. Lampă ornamentală, cu mai multe brațe, suspendată de plafonul unei încăperi. [Var.: (înv.) lústru s. n.]
Din fr. lustre. (Sursa: DEX ).
„În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
RăspundețiȘtergereVoi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi...”Mihai Eminescu, ”Epigonii„