( povești pentru prieteni)😘
Venise de undeva, dintr-un sat de pe lângă Dunăre.
La vremea aceea, nu prea știam eu cum este chestia cu profesorii, unii cu diplome de facultate,alții,absolvenți doar de liceu.
Tânăra brunețică domnișoară suplă își purta părul împletit într-o coadă mătăsoasă, rotunzită peste cap, de la o ureche către cealaltă.
Ne învăța matematică într-un fel anume.
Logic.
Am deprins de la dumneaei un fel limpede în abordarea problemelor, rezolvare care mi-a folosit nu doar la matematică.. Am învățat să gândesc mai întâi, abia după aceea să încep lucrul . Să înțeleg ce mi se dă și ce mi se cere.
Și a fost foarte bine.
Ipoteză și concluzie, nu-i așa?
În anii aceia,în afara activității de la clasă, profesorii erau obligați să organizeze multe activități culturale: pregăteau piese de teatru, brigăzi artistice, în ale căror structuri și conținuturi prezentau situații trăite și văzute de ei , acolo, în lumea satului.
Poezie și muzică.
Textele brigăzilor artistice purtau marca profesorului nostru de Limba română.
În satul meu din lunca Argeșului,am văzut pe scena Căminului cultural, pentru prima oară, ” Titanic vals”, de Tudor Mușatescu,
Piesă în care au jucat cam toți profesorii și învățătorii din cele trei școli ale comunei Ungureni.
Regizor, același regretat profesor.
Pentru mine, spectacolul văzut într-o seară de iarnă, în sala arhiplină, încălzită de o sobă pufăind molcom, a fost una dintre întâile bucurii totale din anii copilăriei.
Deși eram doar în clasa a VI_a, făceam parte și eu din ”lotul lor„. Mă remarcase profesorul meu de Limba Română, regretatul Gheorghe Fulga, absolvent de ”Litere ”și ”Filozofie” .
Fără să vreau, în deplasările noastre, cu căruța, prin satele din jur sau la „raion”, auzeam tot felul de picanterii despre idilele care îi prindeau în mreje pe tinerii profesori, unii dintre ei, căsătoriți, fiind.
Domnișoara Mitica era îndrăgostită.
A plătit cam scump iubirea ei pătimașă.
Ce-mi amintesc foarte bine este ziua aceea a însoritului sfârșit de mai; aveam matematică, eu eram la tablă. A bătut cineva în ușa clasei, aducea un pachet frumos, învelit în hârtie albă, foșnitoare,ca o promisiune.
Nerăbdătoare, domnișoara aflată la catedra cocoțată pe un piedestal de lemn,mai pe furiș, mai pe văzute, a probat pantofii.
Erau superbi, bleu, cu toc înalt.
Îi veneau perfect.
Alături, era o bucată de nylon, cât pentru o rochie albă, în stoluri de buchețele rupte ca din grădiniță..
Peste vreo câteva săptămâni, la serbarea sfarsitului de an, era înfloritoare ca un strat de zambile!
Scurtat, părul îi curgea către umeri, în bucle.
A fost ultima oară când i-am admirat mersul legănat.❤
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu