Nu știu când ne-am adunat toți în jurul ei, poate că se va fi întâmplat treptat.
Eram mulți copii în case apropiate- câte doi, chiar trei, în fiecare familie.
Serile de vară aveau un farmec anume, pe care abia mai târziu mi l-am adus aminte, când drumurile ne-au dus care încotro.
Satul își odihnea truda de peste zi; toți se întorceau la casele lor.Cei mai mulți de la muncile câmpului. Femeile aprindeau focurile în bucătăriile de vară, bărbații își mai făceau de lucru, până când mămăliguța aurie ca o lună plină se răsturna în mijlocul mesei.
Mirosea a pui fript, a varză călită, a lapte fiert în tuciul care păstra proaspătă coaja de mămăligă.
Aveam voie la joacă, înainte de culcare.
Toată lumea o știa de Marița lu' Costea.
Să fi simțit, cumva, că trebuie să-i auzim poveștile?
Sau era modul ei de a-și alunga rămășițe aspre de temeri și spaime din mintea traumatizată?
Povestea era, de fiecare dată. cam aceeași.Avioane, case bombardate,foc și pietre, cărămizi și acoperișuri de case, pomi smulși din rădăcini, rafale, lume fugind fără țintă, se mai iveau și râuri, și poduri,se trăgea în toate părțile, avioanele trimiteau foc și moarte.
Bătrâna,așa am cunoscut-o, nu știu când, locuia la câteva case de noi.
Înaltă, uscățivă, două cuiburi goale în locul ochilor, mâini negre, arse de cine-știe -ce pârjol, își spunea plânsul, pentru noi,copii de șapte/ opt ani.Unii se plictiseau, râdeau,o ”îngânau”, alții se mai jucau cu pietricele și frunze.
Nu îndrăzneam niciodată să o întrerup, poveștile ei curgeau neobosit, aș fi vrut să-i mângâi fața inexpresivă și degetele strâmbe.
Nu ne vedea.
Cum să fi văzut copii, case și iarbă verde, dacă în mintea ei rămăseseră doar amintirile războiului care îi strivise tinerețea?
Câteodată, sprijinită în toiegelul ei alb, se ivea și ziua, în fața porții.
Vorbea fără să obosească.
De la talițu, bunicul meu care se întorsese cu decorații de pe front, și din întâmplările tatei, petrecute la Cotul Donului,știam, deja, cam ce este războiul.
Marița nu fusese pe front.
Cum scăpase, nimeni nu știa....
Zilele trecute, am citit un articol despre o bătrână năpăstuită de soartă.
Dintr-o poză alb/ negru, se ivea un chip pe care tristețea și timpul necruțător puseseră stăpânire.
Brusc, undeva, în mintea mea, s-a ivit, dintre amintiri, imaginea uscățivă a vecinei noastre. Cu poveștile ei rupte dintr-o realitate rasă de război..
Rămăseseră doar niște tăciuni mocnind în cenușă.
Probabil că fiecare ia dintr-o poveste ceea ce-i convine sau atât cât crede el cș poate lua, așa că povestea nu mai este a mea, adică aceea pe care tocmai am scris-o, ci este povestea fiecăruia.
RăspundețiȘtergere