”căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut”

  povești  adevărate pentru prieteni

În  lumina  răcoros-albăstrie a lunii, scânteiau  nespus de frumos serile de iarnă.Uitau de ger.

 Retrași în  cuștile lor căptușite cu paie, chiar și dulăii care păzeau casele tăceau.

  Dintr-odată, peste  calmul serii, se revărsau niște voci puternice.  cor fără dirijor!

 Mai mulți flăcăi, doar ei își știau numărul,unii abia întorși din armată, alții așteptând încorporarea, dinspre  centrul satului se îndreptau, cântând,  către casele lor.Poate  că se opriseră pe la „mat”  sau poate  nu.

Am în minte  câte o strofă sau doar câte un vers”  Zărzărea,zărzărea,  zărzărică, mândra  mea, Pe la poarta  mândrei mele  Ionel trecea„..”Alunaș cu alunele/ De unde  vii, băiețele?...”

 Cu îmbrățișare maternă, seara  primea  cântecele lor care  răsunau mai puternic în dreptul câte unei case.Acolo locuia o fată de  măritat

   Din spatele perdelelor, eram sigură  că obrajii verișoarelor mele, gemenele, se  îmbujorau știind  că muzica aceea inconfundabilă era  chiar pentru ele.

Din când în când, în vreo vacanță, îmi plăcea  să le reamintesc că eu, școlărița mă bucuram nespus să  ascult cântecele acelea cu dedicație  nerostită

Au zburat anii, gemenele  s-au măritat, au crescut copii și nepoți, apoi s-au  stins.  Discret, sfios, ca ele însele.

Priveam  cum se așterne liniștea serii, gândindu-mă la ele, la  flăcăii de odinioară, plecați și ei într-o altă dimensiune a  eternității.

  Și m-a venit în minte ceva- un fel de  ritual  păstrat și el- cine știe cât...

Una dintre verișoarele tatălui  lui,ceva mai târziu croitoreasă neîntrecută- îi plăcea  să spună că ”a îmbrăcat toate femeile din sat„- mi-a  arătat, tot într-o seară de iarnă, eram, de acum elevă de liceu, colecția ei de ilustrate. 

De mărimea  unui sfert de coală, hârtia gălbuie avea, pe o parte, loc pentru  numele destinatarei și al  celui care o trimisese. Creionul chimic era  la mare  căutare.

  Pe cealaltă față a ilustratei, se  adunau imagini cu  flori de câmp, chipuri de fete, ulițe și case...

 În pauzele balului de Crăciun, fetele primeau,  mai fățiș,mai pe ascuns,  din partea admiratorilor. acele  mici comori. Către final,  cineva  trecea  pe la fiecare domnișoară  și le  număra.

Fata care primise cele mai multe ilustrate devenea, până la Paști, „regina  balului”.

Nu știu  când  va  fi dispărut  obiceiul. nici  ce se va fi întâmplat cu ilustratele  mătușii mele. 

Nici ea nu mai este, o văd doar în  gândul meu,mereu zâmbitoare!

 Ce știu, vezi  nu prea am cum să uit, este  că satul acela, al meu, situat între două râuri, Argeș și Neajlov, avea ierni unice, scrise într-o  poezie unică și ea! 💖