”căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut”

  povești  adevărate pentru prieteni

În  lumina  răcoros-albăstrie a lunii, scânteiau  nespus de frumos serile de iarnă.Uitau de ger.

 Retrași în  cuștile lor căptușite cu paie, chiar și dulăii care păzeau casele tăceau.

  Dintr-odată, peste  calmul serii, se revărsau niște voci puternice.  cor fără dirijor!

 Mai mulți flăcăi, doar ei își știau numărul,unii abia întorși din armată, alții așteptând încorporarea, dinspre  centrul satului se îndreptau, cântând,  către casele lor.Poate  că se opriseră pe la „mat”  sau poate  nu.

Am în minte  câte o strofă sau doar câte un vers”  Zărzărea,zărzărea,  zărzărică, mândra  mea, Pe la poarta  mândrei mele  Ionel trecea„..”Alunaș cu alunele/ De unde  vii, băiețele?...”

 Cu îmbrățișare maternă, seara  primea  cântecele lor care  răsunau mai puternic în dreptul câte unei case.Acolo locuia o fată de  măritat

   Din spatele perdelelor, eram sigură  că obrajii verișoarelor mele, gemenele, se  îmbujorau știind  că muzica aceea inconfundabilă era  chiar pentru ele.

Din când în când, în vreo vacanță, îmi plăcea  să le reamintesc că eu, școlărița mă bucuram nespus să  ascult cântecele acelea cu dedicație  nerostită

Au zburat anii, gemenele  s-au măritat, au crescut copii și nepoți, apoi s-au  stins.  Discret, sfios, ca ele însele.

Priveam  cum se așterne liniștea serii, gândindu-mă la ele, la  flăcăii de odinioară, plecați și ei într-o altă dimensiune a  eternității.

  Și m-a venit în minte ceva- un fel de  ritual  păstrat și el- cine știe cât...

Una dintre verișoarele tatălui  lui,ceva mai târziu croitoreasă neîntrecută- îi plăcea  să spună că ”a îmbrăcat toate femeile din sat„- mi-a  arătat, tot într-o seară de iarnă, eram, de acum elevă de liceu, colecția ei de ilustrate. 

De mărimea  unui sfert de coală, hârtia gălbuie avea, pe o parte, loc pentru  numele destinatarei și al  celui care o trimisese. Creionul chimic era  la mare  căutare.

  Pe cealaltă față a ilustratei, se  adunau imagini cu  flori de câmp, chipuri de fete, ulițe și case...

 În pauzele balului de Crăciun, fetele primeau,  mai fățiș,mai pe ascuns,  din partea admiratorilor. acele  mici comori. Către final,  cineva  trecea  pe la fiecare domnișoară  și le  număra.

Fata care primise cele mai multe ilustrate devenea, până la Paști, „regina  balului”.

Nu știu  când  va  fi dispărut  obiceiul. nici  ce se va fi întâmplat cu ilustratele  mătușii mele. 

Nici ea nu mai este, o văd doar în  gândul meu,mereu zâmbitoare!

 Ce știu, vezi  nu prea am cum să uit, este  că satul acela, al meu, situat între două râuri, Argeș și Neajlov, avea ierni unice, scrise într-o  poezie unică și ea! 💖

poate că povestea continuă

Una dintre  bunicile mele era  foarte credincioasă ”ținea” toate datinile și obiceiurile, pe care le știa de la mama ei. Sau chiar de la  bunicile ei.

Ne învăța  să le respectam întocmai.

Ziua de Rusalii este o mare sărbătoare. La fel de importantă ca și Paștele. De aceea, orice activitate fizică este total interzisă:cosit, săpat, cusut, spălat rufe. Dacă nu te supui, spunea măicuța, riști „să te ia din căluș”, adică să nu mai rămâi cu mintea întreagă. Sau cine  știe cum...
Curtea casei se mătura cu o seară înainte. La horă se mergea cu haine noi .
Sărbătoarea era marcată de jocul călușarilor, joc  foarte îndrăgit în satele cuprinse între  văile Argeșului și  Neajlovului, mai ales că se alegeau cei mai frumoși, voinici și pricepuți tineri. Învățau jocul de mici, de la părinți și chiar de la bunici.
Mascat strident, mutul, conducătorul jocului, era spaima copiilor și a fetelor.

Niciuna dintre ele nu-și dorea să îi iasă în cale. Și dacă-n curtea vreunei tinere nemăritate erau primiți călușarii, ea prefera să se uite ascunsă în spatele perdelelor.

Trece vremea.

În urmă cu  câțiva ani, în plin câmp, între două sate,
au apărut ca din senin. frumoși, zburdalnici, plini de veselie,jucau în jurul mașinii. 

Îi însoțea un lăutar.

Mi  s-a părut a fi un semn bun că omul nu-și uită menirea  lui de a călători în mersul curat al datinilor, că satul  își rostuiește ,cum știe el, purtarea lumească.

Rapsodia, o poveste vie pentru copii!

Spune legenda că în urmă cu câteva sute de ani,  undeva, pe valea Argeșului,  într-o zonă fertilă,  umbrită de zăvoaie  bogate în sălcii, plute și salcâmi,  atrași  de pământul gras al locurilor,  doi unguri, aflați în trecere, și-ar fi făcut niște colibe.

Iarna a fost blândă, primăvara a venit devreme, vara  i-a dăruit cu  bune recolte de grâu  și  porumb , așa că ungurii nu s-au îndurat  să mai plece.

 Și-au găsit  câte  o fată frumoasă și vrednică  în satele din jur, au făcut copii, iar neamurile lor s-au tot   mărit. Satul a primit  numele Ungureni.

 Cu vremea, alte așezări s-au tot ivit  între Neajlov și Argeș.

Când eram copil,  comuna  cuprindea trei sate, unul mai  frumos decât celălalt.Lumea nu era prea bogată, puțini  erau cei care  lucrau  pentru un salariu, cei mai mulți munceau , din greu,  pământul, creșteau animale și păsări, de  sărăcie lucie nu am auzit.
 Leneși erau și atunci. 
Sunt și astăzi.
 Din fiecare sat, au plecat spre lume  tineri care  au dus faima școlii. Numele profesorului Gheoghe Fulga era cunoscut  până  dincolo de   Crevedia, Vânători, Mânăstioară, Uliești.

Au trecut anii, satele sunt  parcă ceva mai goale, alte case, altfel de oameni, s-a mai ivit un parc colo, un bufet dincolo,  o farmacie lângă primărie. 
Lumea s-a schimbat, toate se schimbă.

Dacă  te hotărăști să-ți saluți  neamurile, să  revezi școala unde ai învățat  ori să aprinzi o lumânare la căpătâiul părinților- o să  te strecori cu  greu   în  cimitir, că, de, asta este vremea, plouă mult, cresc buruieni,   cine să le ducă  unde le-ar fi locul, că  la  țară nu se scot bani din asta-dacă  te hotărăști, zic, să vii acasă, o să găsești drumul ușor.
Este chiar la jumătatea  distanței dintre Pitești și București, treci prin Corbii Mari, astăzi centrul unei comune care adună  cam vreo unsprezece sate .

Le poți povesti copiilor o legendă- uite am  cules-o pentru ei, ca să știe de unde le vin moșii și strămoșii.

În Ungureni, nu  prea departe de școală, pe drumul către Popasul Iancului, musai  trebuie să te oprești.
 Dacă ar ști dinainte , copiii te-ar obliga să-i aduci chiar de dimineață.

Doi tineri  entuziaști, Adi  Gândilă și soția lui, Tatjana-  cred că el are legătură cu locul- au construit ceva  puțin  obișnuit în zonă, un loc  în care copiii sau  adulții cu suflete de copii pot învăța lecția  curajului!
 Lecția  dragostei pentru animale!

Prilej  de mândrie pentru localnici!

Mare mi-a fost bucuria,  sâmbătă, 1 iunie,  să ajung, din întâmplare, ce este drept, la un adevărat spectacol. 
Spun asta, pentru că a fost neașteptat, frumos,  original,  ceva de la suflet pentru alte suflete. 
Cei doi  îndrăzneți și entuziaști tineri, împreună cu asociația  Învingem autismul  ,  le-au oferit copiilor care învață la o școală specială din București, veniți cu  familiile lor, o zi frumoasă, inedită! 
Ce poate fi mai frumos pentru copii decât   să  ajungă în șaua  unui cal  precum Rapsodia, să mângâie un câine mare, alb, blând  și prietenos,  să vadă de aproape o căpriță, un papagal viu colorat, să se bucure de  soarele pritenos,  de  verdele câmpiei, ale cărei margini  se opresc pe malul neobositului Argeș!

 Eu nu sunt decât  o părticică din sufletul unor locuri cărora le aparțin!
 Las fotografiile să-ți vorbească!

omul este ceea ce simte,

asta e dacă vreți perspectiva mea. În cazul meu și memoria mea este a unui afectiv, eu îmi aduc aminte mai mult ce am simțit în diverse etape ale existenței mele. Octavian Paler

 
Cu fiecare kilometru care mă apropie, simt emoția duioasă a revederii. 
Mă învăluie cald, tot mai cald, pe  mâini, pe față, pe suflet.
Lăsăm  panglica întinsă a autostrăzii să îndure goana  bolizilor  greu struniți și  după un  scurt ocol prin centrul comunei al cărei nume  se leagă de trecerea lui Vlad Țepeș,  apucăm drumul  vechi care mângâie neobosit   porți și case,  copaci și  grădini, făcându-și loc  pe la poalele câmpiei Neajlovului. Satul meu așteaptă primăvara!
O părticică din mine  este aici- în zvonul mereu neobosit al  Argeșului, în lunca lui mirosind primăvara a micșunele, în ulițele scăldate  noaptea de bogăția  blândă a lunii,  în zarzării  ce se vor deschide în mirări de podoabe albe,  în căutătura  bună a  oamenilor,  care  îți răspund  la bună ziua! privindu-te în ochi.
 Mi-e atât de bine!
 Mă simt EU!

p.s. (mai)păstrezi cheia de la  portița casei tale?