Când am adus aici muzica și textul, am făcut-o, mai mult, dintr-un impuls: este toamnă,într-un fel , toate se schimbă, ceva dispare, alte întâmplări, alți oameni se ivesc de niciunde, vorbim despre nimic și despre toate, iubim, ne uimim, așteptăm vești care se rătăcesc, doar ele știu cum, pe unde și de ce,uităm, plecăm, care încotro.
Apoi, tot ascultând și reascultând muzica și înțelegându-i mesajul, am descoperit, a câta oara, frumusețea tragică a scurgerii neoprite a timpului” și, totuși, vine toamna„, da, vine toamna pentru fiecare, în parte și pentru toți laolaltă, vine toamna iubirilor și a uitărilor, vine toamna vieții.
Toate trec, nimic nu mai este astăzi cum era ieri, și de ce ar fi, când timpul, nărăvaș cal, aleargă într-un singur, irepetabil sens?
Și ascultând muzica, și tot așa, despletind versurile, m-am gândit că într-un octombrie cald, cum aș putea uita vreodată ziua aceea, când vara nu mai scânteia a vară, când toamna nu știa să fie toamnă,
a căzut peste mine vestea că mama nu mai este. Eram atât de neștiutoare eu, era atât de tânără mama...
Au trecut patruzeci de ani. O viață... eu număr mai mulți ani decât avea ea atunci, timpul își scrie lucrurile în legea lui, necruțătoare, mereu alta...și totuși, vine toamna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu