papucii și rațele

  Cred că există o realitate a ceea ce vezi, dar și o alta a cuvintelor, în care spui cum simți ceea ce vezi.

Nu știu cum  s-a ivit așa, deodată, în mintea mea o frântură dintr-o zi deloc călduroasă de dinaintea Paștelui. 

 Să fi avut eu vreo patru ani. Mama sau bunica, măicuța, cum o alintam eu, una dintre ele sau poate amândouă m-au trimis să aduc rațele în curte. Să nu dispară vreuna. Îmi plăcea să le văd cum se întrec în șanțul plin cu apă tulbure din fața porții.   

Erau vreo zece, care mai de care mai moțată.

   Nu știu dacă eram invidioasă pe  ele- prea se mișcau  repede în  băltoaca  verzuie.

  Purtam o rochiță de barchet, în cute. În picioare, niște papuci mari, probabil ai lui talițu, bunicul meu.

  Tot încercam să scot rațele din lac.

 Îndărătnic, continuau să se întreacă înotând, fără să mă asculte.

  Pentru o clipă, am uitat ce trebuia să fac sau poate că nici nu știam; un papuc s-a agățat în ceva și am căzut printre ele.

Poate că am țipat, pentru că apa era foarte rece, poate că mama sau bunica sau poate amândouă, văzând că întârzii, au venit și m-au scos din apă.

 Rațele- cu treaba  lor!

Nu cred că am fost pedepsită- nici nu aveau motive să o facă;ce știu este că, ori de câte ori văd niște  păsări înotătoare zbenguindu-se în felul lor, îmi vin în minte papucii mult mai mari decât piciorușele mele de fetiță, și spaima că mă înec în băltoacă, pentru că rațele înoată doar pentru ele...

când m-am gândit la fericire

O gură de  cafea, un strop de  parfum de la inocentele  narcise, un colț de cer, în zare- munții, ca niște  nobili sub cușme albe- un fâlfâit de aripi pe lângă ferestră!

 I-aș zice  farmecul unei dimineți de primăvară.

Mi-a venit în minte  ceva  din ce am aflat , în urmă cu câțiva ani,  când mi-am dorit să văd și eu o țară nordică.  

 A fost Danemarca,  țara 

nefericitului prinț, Hamlet(  am dat o fugă și până la Malmo).

Citisem despre danezi că ar fi cel mai fericit  neam din lume.

 I-am privit la ei acasă. niște copii nespus de frumoși, cu mult roșu în obraji, adulții- de la primul la ultimul- pe  bicicletele lor ușoare, chiar dacă vântul bătea, de credeai  că pârjolește totul.

-Cum or fi, dom,le, ăștia fericiți, că-i zboară vântul, a întrebat cineva din grupul nostru de excursioniști.

La ei, funcționează conceptul de ” hygge„,  un stil de viață simplu, confortabil și luminos. Tradus, ar însemna  o calitate rezultată din bucuria de confort  fizic și mental, bucuria de te cufunda , fie în liniștea  unui  fotoliu bun, citind o carte, fie savurând  o masă  bună, cu niște prieteni, o ceșcuță de cacao, în fața focului din  șemineu.

 Într-un cuvânt: timp de calitate!

Fericirea  nu  constă în îmbuibare, goană după venit imens ( pe

românește,mult mai mult decât au alții), haine de tot felul,bijuterii și conturi grase.

 Fericirea  înseamnă simplitate confortabilă, în care  aduci  și natură, dar și obiceiuri bune, moștenite,  lumină și căldură, eleganță fără stridențe..

 Și, din când în cînd, plăcerea  de a nu face  nimic. Da, adică de a  fi tu tine  sau cu cei dragi, fără stres, fără alergătură.

 Armonie, sinceritate, echilibru în toate!

de dor!

 

Dacă este să mă uit cu ochii minții și ai sufletului  la anii mei de liceu, văd doar partea aceea luminoasă, mângâiată de o blândețe înțeleaptă. Sigur că vor fi fost și  neajunsuri,  temeri și spaime. 

Se făcea carte!

 Rămânea timp și pentru  visări de-o  clipă, pentru bilețele și întâlniri pe coridor,departe  de ochii iscoditori ai domnișoarei Lupescu, pentru  plimbări pe sub castanii de dincolo de  gară, un film, o poveste  copilărească, un tren, care vine, altul ce pleacă.

  Zic că sunt  ceea  ce sunt  grație unei școli 

serioase, cu pretenții, poate, uneori exagerate,  cu emoții, astăzi devenite calde amintiri, cu ascultări și teze dificile, cu întrebări, câteodată, parcă, într-o limbă necunoscută.

  Un dor blând pentru toate!

Limba  Română- o  doamnă  duioasă, cu ochi și gesturi de mamă.

 Limba  Latină-  profesoara perfectă: cultă, distinsă, artistă!

 Limba  Franceză-  tânăra  elegantă, de care toți băieții erau îndrăgostiți.

Limba  Rusă- babușka.

Istorie- ce doamnă!

Geografie- cea mai  cultivată  profesoară,  știa atâtea, că te rușinai să nu înveți.

Economie  politică-  spaima unora.

   Matematică- mai ușor...

  Chimie-  dacă spun ”babacu”, ar tresări, din lumea lor  de umbre, chiar și  cei  mai tari la  chimie, olimpicii  naționali: Nelu  Voicu și  Mituș Dumitru..

 De  voie, de nevoie,  am învățat chimie!  Știu și acum tot felul de chestii.

Fizică- trei profesori, total diferiți, ultima, fizicuța.  faină  profesoară!

 Biologie- cochetă, carismatică.

 Desen tehnic- doamne, ce  emoții, pentru fiecare oră.

 Profesorul erudit, vorbitor perfect de  limbă franceză!  Îl porecliserăm    ”domnu Stass”

  Muzică- excepțional profesor cult,  elegant, exigent.  Compozitor.

  Educație  fizică-  doi sportivi!

Atelier-  spaima  zilelor mele de luni.

   Dirigenție: în primii doi ani,Doamna  Liana Alexandrescu, Profesoara  noastră  de  Latină- toată stima! 

 În următoarele două clase. Babacu. 

 Ce să spun?  nu cred  că-l interesa vreun pic ce va  fi cu noi. Eram ”Ali- Baba și cei patruzeci de  hoți”.

 Ce a urmat  a fost ceva minunat:  câțiva tehnicieni și asistente medicale și vreo  25 de  absolvenți ai Învățământului  superior  trei profesori de matematică  ( doi universitari),  subsemnata, profesoară de Limba Română,  doi profesori de  biologie, unul de geografie, altul de educație  fizică,  doi medici,  mai mulți economiști și  ingineri, un arhitect,  un  general  ( nu sunt chiar sigură).

Și timpul, care  nu-și uită  niciodată mersul...

dragi mărțișoare

💓   Ne-am regăsit după niște ani, de la terminarea liceului.

 La început, eram vreo opt foste colege, ne vedeam la București, de mărțișor; într-un an, ne-am adunat, în casa unei potlogence, la Sinaia.

   Olguța a dispărut discret.

Pentru totdeauna.

 Pandemia a rupt firul întâlnirilor noastre, comunicăm altfel.Suntem cinci,două sunt foste umaniste.Povestim  fel și fel de chestioare.

Aseară, eu  și L ne-am amintit cam cum reușeam noi, liceenii  de odinioară, să evadăm din calea spaimelor  pe care ni le provocau „ babacu” și  mult prea îmbătrânitul  dom Bălcescu, fostă somitate a fizicii, cândva, obosit rău la senectute.

În clasa a X-a Real A, am învățat într-o sală mare, cu uși  duble, față în față, pe  doi dintre pereți. Tabla era fixată lângă una  dintre uși. 

 Orele de fizică  erau, în general, ultimele  în orar. Profesorul intra  șchiopătând un pic, încercând să-și tot potrivească  pe nas neascultătorii ochelari.Arunca pe catedră catalogul  și  scotea  un  șir de  amărâți la lecție.  

Cel mai des,  ”fericiții” erau cei  ale căror nume  începeau cu ”G„ și ”I„( acolo se deschidea catalogul). Câțiva  băieți și o fată. T. I.

Ușurel, când  dom profesor era preocupat să mai vâneze câte un  neatent din clasă, șirul de la tablă se subția, pentru că șmecherașii deschideau biniiișor ușa, fugind care pe unde.

 Sărmana T.I. rămânea cam singură să dea piept cu uraganul.  Curgeau întrebările, ba chiar și câte o problemă trebuia să rezolve  biata fată.

  Pe la ferestre, evadații se distrau copios.

 Când, în sfârșit, scăpa de tirul întrebărilor, T primea un sfrijit de  5.

  Când sala  noastră de clasă a trebuit să fie zugrăvită, am învățat câtva timp în laboratorul de biologie;pe una dintre mese, se afla un mulaj, reprezentând  în secțiune toate organele  masculine. Cineva a venit cu ideea  să-l îmbrace cu șapcă, sacou și cravată. Așa s-a și întâmplat.

   Dom Bălcescu  a strigat  numele celor fără note.  S-au dus  mai puțini cu unu, liniște deplină, profesorul nu-și putea stăpâni indignarea, s-a repezit  către mulaj, pentru că era singurul care nu voia să iasă la tablă.

Ce a fost atunci în liceu...

La„uman”, unde  erau  multe fete și doar câțiva băieți, Babacu se temea să nu fie tras în piept cu inventarul lucrărilor. De aceea, număra  elevii înainte și după extemporal, descoperind ușor cine nu a predat lucrarea.

Îmi povestește astăzi  L.:aflaseră  ele că „ moșu „ dă extemporal. Prea puține au reușit să fugă, pentru că profesorul a intrat  rapid. 

De teamă că va lua 2 (nota  favorită a babacului)., M. A, micuță de statură( m-am și minunat cât de  curajoasă a fost), s-a ascuns printre paltoanele din cuier.

  Cum o fi răbdat săraca 50 de minute acolo, numai suflețelul ei a știut.

A trecut mai bine de jumătate de secol de  la bacalaureat nostru , viața ne-a trimis pe cărările ei. 

Cei mai mulți  dintre cei 110 absolvenți a trei clase paralele,două de real și una de uman, am mers la  facultate.

  Unii  s-au stins mult prea devreme...

Ne amintim cu duioșie de ei, de anii noștri frumoși, chiar dacă vremurile erau grele.

Astăzi, noi, bunicuțele, am râs, am lăcrimat, de bucurie, de dor...💖

”Limpede

 nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut  cu ochii.

Antoine de Saint-Exupery

povești pentru prieteni💓

Ce se  vede ar trebui să fie un iepuraș, jucăria preferată a  nepoțelei mele.  Prin atâtea locuri a umblat sărăcuțul de el, atâtea  băi a făcut, că urechiușele și lăbuțele i s-au șifonat rău de tot.

 Oricum ar fi, ea îl iubește  și nu se desparte de el nici în somn. 

Văzându-i mereu împreună, m-am gândit la  mine, copila de odinioară... 

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori.

Nici nu  se putea altfel:doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.

Mâinile, două picioare mai scurte.

Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a primit pentru mine  de Crăciun.

Din bucata roz de marchizet, prietena  bunicii, tanti Niculina,  a croit două rochițe, una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.

Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit, cum m-am priceput eu mai bine, în două codițe firave.

Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava. 
Îmi plăcea. Noi două ne petreceam mult timp împreună. Aveam totuși o problemă:oricât m-am străduit,cu niciun chip  n-am reușit s-o conving să stea  cumva în picioare.

Nici rezemată în coșulețul din care măicuța, de voie, de nevoie, își mutase ghemele ei de fire colorate, nici  pe masă, nici pe prag, nicăieri.

Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, m-am supărat rău.

O loveam cu nuielușa și plângeam, nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată. 

Aveam patru ani.

În toamnă, maica, bunica dinspre tata, m-a dus la bâlci. Ne-am oprit în fața unei mașinării.

Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică înțepată din loc în loc de  niște cârlige, pe care erau agățate, la întâmplare, tot felul de  lucrușoare: agrafe, rățuște,chei, peștișori, oglinzi, panglici.

Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.Și când ea s-a oprit, cu mișcări de domnișoară, aplecându-se în stânga și în dreapta, mi-a zâmbit cea mai frumoasă păpușă:rochiță roșie plisată, pantofiori negri cu baretă, bucle aurii, de sub care zâmbeau niște ochi mari de tăciune.
Zile și seri mi-a bucurat jocul cu tăcerea ei duioasă, chiar și când după niște ani și-a pierdut o mână, iar mai târziu, când eu deja mergeam la școală, i s-au desprins pe rând  piciorușele subțiri de balerină.

Astăzi, pentru o clipă, din nu știu ce  ungher de suflet, în pași fragili de luminițe, a tresărit sfioasă  imaginea păpușii dansând pe scândurica bâlciului de toamnă.