astăzi, ieri, dar mâine?

”Cuvintele pe care nu le poți pronunța le poți scrie.„

Mircea Eliade.

Dincolo de fereastră, plouă lin, blând  ca o mână duioasă odihnindu-se  pe creștet. Îmi place  starea asta, stropită cu  aromă de cafea, un pic  nostalgică, un pic incertă, când  noaptea  se topește  pe furiș,  făcând loc, sfielnic,zilei de toamnă spălată  fără șampon.

Tocmai  s-a încheiat, deja, un șir  de evenimente anunțat  cu mult înainte  de a începe.

Mi-a plăcut voiajul ăsta  tineresc, de altfel eu însămi  sunt o călătoare îndrăgostită mai mult de  pașii de dinaintea  popasului.

Au fost  mulți.

După o noapte  când somnul  nu a venit chiar lesne- emoțiile  revederii  cu lumea  tinereții  mele de profesoară, dar și de  femeie, m-au ținut  trează  câteva ore bune -printre  jaluzele, s-a ivit  dimineața cu gene clipocind săltăreț.

Urma o zi încărcată,  două secvențe în locuri diferite, cea dintâi în interiorul Filarmonicii- revederea propriu-zisă, cealaltă, cu muzică și petrecere, în restaurantul din mijlocul pădurii .

Apariții timide, fețe cunoscut-necunoscute,necruțător, timpul  a săpat adânc, câțiva domni vizibil afectați de  toate  câte au fost( și câte-or să mai fie),  mai multe doamne- unele  vesele, altele încruntate- totdeauna  va fi urâtă ciuda, zâmbesc în sinea mea( nu am niciun  motiv  să invidiez  pe careva), îmbrățișări scurte, salutări mai mult mimate.   

Treptat, tinerețea- foste colege pentru  puțini ani -  își  revarsă efervescența  topind, în felul ei deloc timid, incertitudinile.

Pe scenă atât de cunoscută mie din timpul concertelor,în timp ce, pe ecran, curg fotografii frumoase, cu  chipuri  de astăzi și de ieri, se consumă discursuri , unele stufoase, altele concise, îmbelșugate laude, că  fără ele nici nu am mai fi,directori, foști și actuali, diplome, vorbe  auzite și nu prea ( pe la 70 către 80 de ani , auzul este o problemă serioasă, așa că șușoteala ( ăsta cine este, dragă?  cine stă lângă...?)  este contagioasă, tot mai mulți spectatori  sunt invitați pe scenă, câte  nume, atâtea  diplome, atâtea  flori!

 În înghesuiala aceea deloc obositoare,iată-mă  față în față  cu un  mărturisit și nu prea adversar,nici  nu-mi vine să cred  că  ne îmbrățișăm, schimbăm vorbe,ce prieten înțelept este timpul!
În sfârșit, rămasă și ea liberă, scena își așteaptă  artiștii.

 Tonifiant  spectacol !

Bravo!💖

 Tumultuoasă,noua generație  de educatori  dansează și cântă,călcâiele  bat cu sete podeaua,orientul  vine și el, în  voaluri colorate,  

parfumată discret, își face loc cocheta ironie,voci  ale unor foste eleve, astăzi artiste  prin  lume, un cor frumos,atent pregătit, vie atmosfera, aplauze, ieri și astăzi laolaltă, bucurii, lacrimi  de mulțumire, urări  și promisiuni!

 Și  când ultimul  spectator iese din sală,  animația  se mută  la o cafea bună, cu  dulciuri  și multe vorbe.

Alte îmbrățișări, amestec dulceag, amintiri, nostalgie,câte o privire cu subînțeles, ciudate ființe  suntem, noi, femeile...

Cine știe  câte ne  vom mai vedea  și când...

Seară  cu  muzică  asurzitoare, gusturile nu prea se  potrivesc, oricum, se dansează în stil propriu, tare îmi plac profesoarele tinere, fără ifose, fără rețineri, știu să se bucure  într-un  fel cuceritor!

 Invitație la o poză  cu  noua catedră de Limba română- trăiesc entuziasmul clipei, este trecut de miezul nopții,  sosește taxiul,  drumul...acasă.

Școala  pe care am slujit-o  cum am știut eu mai bine în cei  26 de ani a împlinit jumătate de secol!

O să-mi fie dor de tot!💖

 Știu și simt asta!

”îți ia durerea cu mâna”!

(  să  nu  zici că nu ți-am spus)

A plouat  în ajun, așa că aleea  este alunecoasă. Un  bărbat  târăște  greu  două sacoșe pline ochi.

Atras de încărcătura  ciudată pe care omul o duce, un grup de vreo  5/6 persoane  se postează în fața lui.

Toți se uită curioși la om și la  mingiuțele  verzi înghesuite una într-alta.

  Știi fructele acelea  sferice, simpatice, cu care se  joacă   copiii când le găsesc pe sub arbori? 

Omul cu sacoșele, mândru  nevoie  mare, se oprește  și   dă explicații curioșilor.

-Vindecă reumatismul și toate durerile din corp..,fără pastile, fără creme. 

Tai fructul în două, freci  locul dureros, în fiecare seară, câte 10 minute, și  după  10 zile  gata! ai terminat cu orice înțepătură.

 Faci o pauză de 10 seri și tot așa...

  Un tânăr, curios  și el ,intră în vorbă:

  -Cred că , mai degrabă, pe dumneata te dor genunchii  de atâta greutate.

  Vizibil iritat că explicațiile lui nu sunt răsplătite cum se cuvine, omul  își  continuă  drumul.

Alt grup: niște  doamne  foarte curioase și ele.

  Omul  se simte obligat  să  repete rețeta, ba  chiar să indice și locul de unde a cules  binefăcătoarele  mingiuțe.

Mulțumite sunt  doamnele  care promit  că  se duc imediat la  cules, mulțumit este și  omul- culegător- vindecător.

Mi-am continuat plimbarea, uitându-mă cu atenție  prin iarbă.  

Până acum câteva  zile, plouase  cu mingiuțe verzi.

   Acum, nici urmă.

Îmi tot făceam probleme că  tu nu știi, poate, cum arată aceste miraculoase leacuri.

 Abia în oraș, cu chiu, cu vai, pe o străduță, am descoperit  câteva,prin iarbă, pentru tine.

Acasă, am căutat pe  atotștiutorul  google, să văd el ce știe.

„Maclura  pomifera” sau  „merele cailor” sau ”portocalul  fals”.

   Un fruct  plin cu  un latex alb lipicios.

În  1816, frunzele  lui  au fost   introduse ca înlocuitori ai foilor de dud în hrana  viermilor de mătase, fără rezultate  prea  bune.

”Fructul are un miros plăcut și ușor, fiind însă necomestibil pentru cea mai mare parte dintre viețuitoare. Deși nu este foarte otrăvitor, mâncatul fructului poate provoca vărsături. Cu toate acestea, semințele din fructe sunt comestibile. 

Fructul este, uneori, sfâșiat de  veverițe, pentru a obține semințe, însă puține alte animale native fac uz de fruct ca o sursă de hrană.

 Acest lucru este neobișnuit, fiindcă cel mai adesea semințele fructelor de maclura sunt dispersate prin intermediul animalelor.”//

Cam asta  ar fi treaba cu  medicina  de uliță.

când toate se topesc în dor

povești adevărate pentru prieteni💓

Plouă. Mărunt, apăsat, plouă și cu aduceri-aminte...
„bine știți, bine să-mi dați...”

Bărbații făceau negustorie.
Cu porumb, grâu, orz, ovăz.
De cu seară, încărcau în căruțe saci mari, strânși în sârme și sfori împletite, de urzică . Cu felinare prinse de oiștea căruței, plecau în convoi de câte trei/patru.

În toiul nopții.
Mai către primăvară, când gândeau ei că prin sud proviziile adunate toamna s-au terminat.
Până să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri... Un nume îmi trece vag prin minte- nume de sat, Albeni.
Bântuiau hoții.
Printre lacrimi strânse în bărbie, făcând în gând cruce către Dumnezeu, temătoare, femeia punea, sub paie,pe lângă haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, în loc știut, toporul.
Bărbații întârziau o săptămână, poate chiar două.
La întoarcere, se așteptau unii pe alții./
Poarta căsuței era mereu deschisă, căzut într-o parte, zăvorul de lemn uitase de timp și de așteptare. Lată cât două palme, cărăruia ivită printre tufe de troscot se oprea sub ferestruica mereu luminată.
Fustă neagră, creață, lungă până către glezne, bluză de diftină turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele, broboada scurtă, mărginită în ciucuri, înnodată în creștet.
Ochi albaștri, mici, iscoditori.
Lumea îi spunea bobăreasa.
În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia încăpeau câteva femei.
Veneau și din satele învecinate.
Lea Fănica așeza măsuța cu trei picioare pe capătul dinspre fereastră al patului.Bobii se înșirau frumos, unii după alții.
Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa să știți să-mi dați de știrea lui...și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.
Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi, care se aliniau, doar ea știa cum,în grămăjoare de doi/trei/patru .
De fiecare dată, unul rămânea stingher.
Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...
Agățată de fusta mamei, m-am strecurat, de câteva ori, în cămăruța cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra un pic mai înaltă decât mine. Să ascult vorbele scăpate în mișcări iuți, printre stropi mărunți, aurii.
Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.
Și să mângâi în gândul meu de copil fruntea brăzdată a femeii, aplecată pe masa de bobi învârtiți, înflorind în speranțe

„sunt un orb”

 ”Dor mi-a fost de dumneavoastră,

Ca unui zid de o fereastră..”

În vremea grimaselor, râsul devine adevărată terapie, iar medicul de suflete, astă seară, a fost inegalabilul Horațiu Mălăele, căruia i s-a alăturat Bogdan Mălăele.

„Sunt un orb”,un spectacol în care umorul fin, lacrima și ironia s-au întâlnit cu poezia autorului și a prietenilor săi: Nichita Stănescu, Emil Brumaru,Nicolae Dabija, Adrian Păunescu,George Topîrceanu, Ion Pribeagu.

A fost plină marea sală a Casei Sindicatelot; nu știu dacă lumea toată era iubitoare de poezie; ce cred este că oamenii vor și altceva, în afara inghiontelilor politice și a lovirii la glezne.

O seară dedicată omului iubitor de frumos, de bine!

„Eu știam că sunt un chior

Chiar în rouă dimineața

Dar n-am spus-o tuturor

Ca să nu-mi amărăsc viața

Ochii mari să-i casc așa

Și să-i țin cu mâna bine

Sunt un orb în fața ta

Care uite… vezi prin mine

Ce e rău și ce e bine.„

Satantango

 

Într-una  dintre  zilele acestea, când potecile îmbracă  o haină subtilă de frunze  moi, care îndulcesc culorile, după ce am aflat  numele câștigătorului  Premiului  Nobel pentru Literatură, 2025, Laszlo  Krasznahorkai (nu  reușesc deloc  să-i rețin numele), am cumpărat  prima lui carte” Satantango”, despre  care  nu știam nimic, în afară de anul apariției, 1985.

Recunosc, nu a  fost o lectură  domoală, nu prea am avut  cum să trec  lesne  de la o pagină la alta.

  În fraze lungi, în a căror succesiune construcțiile gramaticale  ocupă  multe  rânduri, se realizează  o

alternare a planurilor. real/ fantastic/imaginar, mi(s)tic, vizual, auditiv, narațiune, poem negru, umor  la fel de întunecat,dramă, vechi, personaje (colective, mai ales. turmă, colonie, herghelie),multe simboluri și  teme,  multă mizerie  fizică și morală, promiscuitate, cârciuma, păienjeniș, moara, ușa, ferestre murdare , gata să cadă, ploaie necontenită,acordeonul, satanicul dans în doi, sărăcie, noroi, întuneric,beție, suspiciune, manipulare, dezintegrare,Mesia, drum pietruit, conacul, ca un miraj, un fel de pământ al făgăduinței, pungășie, mers orbecăit, otravă, clopote, un singur  reper geografic,Ungaria, și un strop de puritate  morală, Estike, fetița bolnavă , inocentă, care  se sinucide, înghițind  otravă  pentru șoareci.

   De la tribuna cârciumii invadate de alcool, fum și mizerie, dezbătută de către  Mesia- pungașul Irimias, înviat din morți, asistat  de  ajutorul lui, Petrina și de  mai tânărul  cooptat, „puștiul„-  pentru a  crea o vină colectivă, moartea  copilei este speculată ,  vina devenind  colectivă, chiar dacă nimeni nu pricepe  nimic. Destul de repede, evenimentul  dispare  din mentalul  turmei,  pentru  că altele  sunt interesele escrocilor.

Structural, cartea  cuprinde 12  capitole, prin care autorul construiește o bulă fizică și  ideologică, niște rămășițe ale  unei colonii ungurești dezintegrate, nu contează timpul istoric, nu contează locul ( undeva, în mijlocul câmpiei, nu  foarte departe de  un oraș),în care indivizii nu mai gândesc, refuză munca, ordinea, curățenia și îngrijirea personală, beau și  fumează, se pândesc unii pe alții, ascunși în dosul perdelelor  soioase, totul funcționează în gol și fără noimă( au mai  rămas  câțiva:  niște  cupluri  mizerabile, Schmidt,Kraner, Halics, doctorul, poate   un fel de alter-ego al scriitorului, pentru că el   deține dosare întregi  în care și-a  notat  minuțios  toate  mișcările celorlalți,   completându-le  cu observații personale ( singurul personaj care  citește și scrie, niciodată treaz, „pentru a-și păzi memoria de degradarea care distruge totul în jur„) și șiretul Futaki.

„Mesia” Irimias are  fler,  se  face auzit, fără să fie înțeles, a picat între   bieții orbecăiți tocmai  la  momentul potrivit  (  în lumea asta, situațiile  se pot asemăna, nu-i așa?). Brusc,  ascultându-l, indivizii  devin o turmă bună de manevră, care, după ce  adună în niște cărucioare ruginite  ce se mai putea  găsi prin casele  dărăpănate, pleacă la drum, în noaptea smolită de toamnă târzie, prin frig și noroi, către   conacul Almasy,  acolo unde   Irimias  îi convinsese  destul de ușor  că  vor  găsi schimbarea.

După o noapte  chinuită,  același individ și însoțitorii lui îi vor  conduce  pe  dezrădăcinații fără  perspectivă, în oraș,  împrăștiindu-i  pe la diverse adrese. Fiecare primește  o sumă modică, din ” bunul  colectiv„  ascuns în buzunarul pungașului.

Dacă vei citi cartea ( există și un film omonim) , părerea mea este  să o citești, vei constata  că, odată ce ai ajuns la ultima pagină, nu  vei afla sfârșitul poveștii.

 Pentru că el nu există.

Rămâne  ideea  unui colț de lume înecat în alcool, tutun,  mizerie, promiscuitate, pierzanie.

Romanul este un avertisment: atunci când autoritatea statului  se diluează sau se retrage, destui indivizi „ cu vocație antreprenorială”beneficiază. Deziluziile pregătesc  mesianismele; rămași fără  muncă, nepregătiți să înfrunte  realitatea, oamenii pot deveni o gloată amorfă, incapabilă  în a căuta alte căi pentru a  trăi   omenește. 

Se împotmolesc în propria lor neputință.

Între libertate și predestinare, se alege cea din urmă.