„Dacă nu ne schimbăm,

nu creștem. Dacă nu creștem, nu trăim cu adevărat.”

( povești pentru prieteni)
Era în iulie 2005.
Iubitoare cum sunt de excursii, mă aflam într-un autocar , împreuna cu alte 36 de persoane. Șoferii, ambii tineri, cravată, cămașă apretată, cu mânecă scurtă . Ochelari de firmă ,asortați.
Conduc bine. Atent. Cu pricepere.Fără crispare. Mașina aleargă nestingherită pe panglica neagră, netedă ca-n palmă , străjuită de pereți albi, înalți de sârmă. Peisajul nemțesc verde, ordonat se așterne de-o parte și de alta a drumului. Kilometri întregi de păduri unduioase, separate geometric, din loc în loc, de drumuri înguste, perfecte. Apoi, dintr-odată apar felii uriașe de ogoare, lucrate ireproșabil -porumb, cartofi, sparanghel, vită-de-vie, prinsă pe sârmă, parcele multicolore de flori.
Un râușor mângâie discret așezările ordonate ca niște soldăței- case albe cu acoperișuri gri, semețe. Grațioase în simplitatea lor calculată.
Începe să plouă mărunt. Picăturile plescăie, lovind geamul mașinii. Apoi , din ce în ce mai des, mai rapid. Privesc pădurea nesfârșită. Brusc, autocarul se oprește.
În dreapta pădure. În stânga -la fel.
Cuvântul pană se transmite ca într-un telefon fără fir până la ultimul excursionist. Mă uit la ceas.15, 49.
Cei doi șoferi își pun impermeabilele , iau o ladiță cu scule și coboară. Li se adaugă și conducatorul grupului.
Se intețește ploaia. Tunete și fulgere puternice spintecă amenințător cerul.
Se aud lovituri dinspre capota masinii. Tot mai dese. Tot mai puternice. Cum persoanele din autocar sunt, în majoritate ,femei, încep discuțiile. Cele mai multe sunt revoltate . Au trecut deja 40 de minute și autocarul stă. Pe dreapta.
Cei doi șoferi, care cu o oră înainte păreau niște domni, devin, brusc, agresivi.Lovesc, pe rând, cu ciocanele , în locul unde presupun că ar fi buba .
Motorul tace.
Noi așteptăm.
Se așterne , ca o baltă , liniștea. Vom dormi aici? În autocar? Pe o autostradă, in mijlocul unei păduri, departe de granița cu Franța?
Cineva îi cere domnului B. să sune undeva- la un service nemțesc ori în țara, la agentie.
Cu o umbrelă de împrumut, sfidând ploaia aspră ,B merge la primul telefon de pe autostradă și solicita ajutorul unei firme specializate în reparații auto.
Peste vreo 15 minute își face apariția un echipaj de poliție , care constată că există o problemă tehnică , la un autocar românesc , plin cu excursioniști, ce se deplasează spre Franța. Ni se promite că va veni o echipă de mecanici.
Plouă din ce în ce mai tare.
Se lasă o pâclă deasă peste pădure . Plictisite de așteptare, doamnele emit tot felul de teorii, care mai de care mai bizară.

O mașină albastră oprește în fața autocarului. Coboară doi tineri, îmbrăcați în salopete. Impecabile. Unul poartă o gentuță. Ca de medic.
Nimeni nu a înțeles cum, în mai puțin de 10 minute, fără zgomot, fără lovituri de ciocan, fără clești, au pornit motorul. Cu calm.
Și manieră. Treaba nemțească.
S-a oprit ploaia. Pornim.

Ne așteaptă Parisul.

p.s
Prima imagine este a podului  construit de  nemți, în timpul celui de-al doilea război mondial. El lega două sate  dâmbovițene, Ungureni  și  Crovu.

A doua imagine  este   a  unui drum   situat  la  doi pași de capitala  țării, 2026,

timpul trece grabnic

Primele gânduri i s-au deschis în ciorchini  pe la  jumătatea lui decembrie trecut, imaginea este  din această dimineață. 

Bea apă nu prea multă, soarbe lumina din fereastră, tăcută, își închide, din când în când, câte o cupă, alta îi ia locul.

   Dimineața, îmi dăruiește  energie și bună dispoziție.

  Oficial. este Sărbătoare!

  M-am gândit la  marele  Cuza, la Elena,distinsa lui Doamnă, la  Moș Ion  Roată, la hora din curtea  Școlii mele,dintr-o pauză mare,eram în clasa a  VI-a), la sătenii veniți, fără să-i fi chemat cineva, să se prindă în hora noastră,copii crescuți acolo, în vatra satului, educați să spunem sărut  mâna și să ne bucurăm de inocența copilăriei

Altfel, lumea cu ale ei întâmplări, parcă prea multe rele, aleșii se întrec în jigniri, auzi ”lăutarul”,nume pentru un înalt și  harnic demnitar, câtă lipsă de respect, gogomănie i-ai putea zice, mulți se plâng, deși nu le merge rău deloc,tot mulți se prefac,în continuare că muncesc( ieri am ajuns în două instituții  total diferite ca obiect al muncii, asemănătoare  doar prin lipsa  de interes a unor angajate față de om, din a cărui contribuție ele se odihnesc în scaune  călduțe, indiferent de anotimp, undeva, într-o parte a  țării, visurile copilăriei ucise în chinuri cer „dinte pentru dinte”,  o, Doamne, cine  mai este omul?

Se  apropie  de sfârșit prima lună din an, prea multe întrebări, ce puține răspunsuri, cine pe cine  să  mai învețe  omenia, din ce parte  vor bate  mai tare vânturile  primăverii?

ca și cum retrăiesc clipa

 Îți mai amintești mirosul cernelii?

În magazinul sătesc din mijlocul satului,îmbibat  cu un parfum inconfundabil
printre tot felul de mărfuri rânduite cu grijă:viguri de stofe, stambă si diftină, halva, măsline, fidea, zahăr cubic, bomboane, cuie, crema de ghete, nasturi, perdele, ață de cusut, turtă dulce, sare, untdelemn,scrobeală,undeva, pe un raft, lângă caiete si cărticele pentru copii, penare si sugativă, nea Angheluță, vânzătorul, pusese o sticlă de un litru, din care, în schimbul unui leu,ne umplea călimara adusă de acasă.

Momentul acela avea un farmec special, la care mă gândesc, adesea, cu multă tandrețe, aș zice.💗

Tu?

”căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut”

  povești  adevărate pentru prieteni

În  lumina  răcoros-albăstrie a lunii, scânteiau  nespus de frumos serile de iarnă.Uitau de ger.

 Retrași în  cuștile lor căptușite cu paie, chiar și dulăii care păzeau casele tăceau.

  Dintr-odată, peste  calmul serii, se revărsau niște voci puternice.  cor fără dirijor!

 Mai mulți flăcăi, doar ei își știau numărul,unii abia întorși din armată, alții așteptând încorporarea, dinspre  centrul satului se îndreptau, cântând,  către casele lor.Poate  că se opriseră pe la „mat”  sau poate  nu.

Am în minte  câte o strofă sau doar câte un vers”  Zărzărea,zărzărea,  zărzărică, mândra  mea, Pe la poarta  mândrei mele  Ionel trecea„..”Alunaș cu alunele/ De unde  vii, băiețele?...”

 Cu îmbrățișare maternă, seara  primea  cântecele lor care  răsunau mai puternic în dreptul câte unei case.Acolo locuia o fată de  măritat

   Din spatele perdelelor, eram sigură  că obrajii verișoarelor mele, gemenele, se  îmbujorau știind  că muzica aceea inconfundabilă era  chiar pentru ele.

Din când în când, în vreo vacanță, îmi plăcea  să le reamintesc că eu, școlărița mă bucuram nespus să  ascult cântecele acelea cu dedicație  nerostită

Au zburat anii, gemenele  s-au măritat, au crescut copii și nepoți, apoi s-au  stins.  Discret, sfios, ca ele însele.

Priveam  cum se așterne liniștea serii, gândindu-mă la ele, la  flăcăii de odinioară, plecați și ei într-o altă dimensiune a  eternității.

  Și m-a venit în minte ceva- un fel de  ritual  păstrat și el- cine știe cât...

Una dintre verișoarele tatălui  lui,ceva mai târziu croitoreasă neîntrecută- îi plăcea  să spună că ”a îmbrăcat toate femeile din sat„- mi-a  arătat, tot într-o seară de iarnă, eram, de acum elevă de liceu, colecția ei de ilustrate. 

De mărimea  unui sfert de coală, hârtia gălbuie avea, pe o parte, loc pentru  numele destinatarei și al  celui care o trimisese. Creionul chimic era  la mare  căutare.

  Pe cealaltă față a ilustratei, se  adunau imagini cu  flori de câmp, chipuri de fete, ulițe și case...

 În pauzele balului de Crăciun, fetele primeau,  mai fățiș,mai pe ascuns,  din partea admiratorilor. acele  mici comori. Către final,  cineva  trecea  pe la fiecare domnișoară  și le  număra.

Fata care primise cele mai multe ilustrate devenea, până la Paști, „regina  balului”.

Nu știu  când  va  fi dispărut  obiceiul. nici  ce se va fi întâmplat cu ilustratele  mătușii mele. 

Nici ea nu mai este, o văd doar în  gândul meu,mereu zâmbitoare!

 Ce știu, vezi  nu prea am cum să uit, este  că satul acela, al meu, situat între două râuri, Argeș și Neajlov, avea ierni unice, scrise într-o  poezie unică și ea! 💖

lecția de frumusețe,

  dar și de forță!

Ai putea zice că imaginile sunt din alt anotimp.

Le- am surprins, cu uimire, este adevărat, în urmă cu 10 minute