când clipa rătăcește stingheră

   Dimineața îmbrăcase  haina ei de frunze jilave, cam țepoasă  pentru început de noiembrie.

Eu și  prietena mea, Maria, tot amânaserăm  vizita în niște locuri  dragi.

  Ca și cum  ne-ar fi  intuit dorința, soarele 
binevoitor ne-a întâmpinat chiar de la intrarea în  Gheorghe Doja!

 Ziua se și schimbase la față!

În mersul ei  studențesc, își pusese un strop de larmă veselă, cam  modestă după părerea  noastră. 

Călcam sfioase,Maria  venea  după mulți, mulți ani, eu mai fusesem, dar tot  emoționată  eram.

  Ne-am dorit să ajungem, mai întâi, în   amfiteatru,m-am uitat pe vizor, curios lucru, la  imensa catedra  unde  i-am ascultat de atâtea ori  pe profesorii noștri, regretații. Marin Z. Mocanu,proaspăt întors de la Sorbona, renumitul eminescolog, Augustin ZN Pop,  cunoscutul folclorist,Gheorghe  Vrabie, Gheorghe Dragomirescu și mulți alții, acum  am zărit  un preot, în bănci - liniște,  un student  lua  notițe, cumva...

  Am cutreierat  culoarele cam  tăcute ( ici- colo se zăreau doi/trei studenți), am  mers chiar într-una din sălile bibliotecii, care și-a păstrat locul. 

 Am lăcrimat cu duioșie și recunoștință, văzând că una dintre sălile.  unde chiar am susținut cândva examenul de „Teoria  Literaturii”, poartă numele  excepționalei noastre asistente pe atunci, Luiza  Petre Părvan.

Ne-am întors în amfiteatru, venise o studentă,  am rugat-o să ne facă o poză....

Mușcate la ferestre, liniște, prea multă liniște, afară  toamna  își  cerne soarele sfios printre  frunze și  plante, aleile  se mai opresc obosite de vreme, căminul pare  ușor încremenit în uitare, ne așezăm pe o băncuță.

 Doamne, unde sunt  toamnele acelea  vesele,cu zumzet atât de plăcut, cu aripi crescute din suflet,pregătite  pentru cel mai temerar zbor?

octombrie

 haiku

Vals fără note

Încă aramă pe crengi

Tăcut cavaler.

”Aventura doamnei ministru”

adaptare după piesa lui Branislav Nušić, ”Doamna ministru”.

”Când lumea moare de râs, tot tragedie este...”

Să râzi cu poftă, văzând o piesă bună, bine jucată, pe scenă, în niște vremuri cenușii, poate fi un mare cadou.

Prin talent, multă energie creatoare, efervescență molipsitoare, parcă, și tot atâta efort, actrița Luminita Borta adună în ” Teatrul Independent Pitești, ca-ntr-o mare familie, persoane care, prin educație, cultură și preocupări și-au păstrat simțul umorului.

Creată în 1929,” Doamna Ministru” este piesa dramaturgului Branislav Nušić.

Am auzit prima oară vorbindu-se despre el, într-o oră de dirigenție, în clasa a IX-a, când diriginta noastră, doamna Liana Alexandrescu, excelent pedagog, profesoară de Limba latină, ne-a spus câteva șarade, semnate de Nušić.

„ Când în fața parantezei este + (plus), băiete, paranteza, paranteza șterge-o cu-un burete”.

” Într-un triunghi dreptunghic, pătratul ipotenuzei, o știu și băieți și fete, este egal cu pătratul ambelor catete”.

Jucată, prima oară, la sfârșitul secolului al XIX-lea, piesa și mesajul ei nu și-au pierdut nicicum autenticitatea.

Aceleași metehne, același”stil„ al unor personaje lipsite de cultură și de patriotism, de educație, sunt atributele unor indivizi, în cazul de față, mai ales ale unei femei. Orgolioasă, invidioasă, parvenită, ea vrea să acceadă către putere, să devină ” Doamna ministru„, mai puternică decât molâul ei soț, care vrea și el să ajungă ministru, și chiar ajunge, dar dorința lui ” să rămână și curat” nu se potrivește deloc cu a consoartei.

La foarte puținele ei clase, doamna ministru, a cărei aventură tocmai am urmărit-o,are pretenții serioase, așa că își schimbă total stilul de viață, că așa ar spune „eticheta„. Comandă 600 de cărți de vizită , vrea să-și ”mărite„ fiica, măritată de altfel(nepotrivit aspirațiilor ei), cu un consul onorific din „nica..gua/ura„😀, sperând că va rămâne ”doamna ministru”, cel puțin trei ani.

Socoteala ei nu prea se potrivește cu ceea ce se întâmplă în realitate, astfel că își pierde repede privilegiile, mai ales plimbarea cu trăsura ministerială, mersul gratuit la teatru și ”ETcetera”.

Prin umor spumos și sănătos, prin satiră, comic de situație, de caracter, de limbaj și de situații, toate jucate frumos, natural, comedia „Doamna ministru”, în interpretarea unor actori talentați, a topit astă seară granița dintre comedie și realitate.

Felicitări, Teatrul Independent Pitești, admirabil condus de actrița Luminita Borta!

Toate reacţiile:

1Miara Angelica

zestre de suflet!

 povești pentru prieteni.

Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină se strecoară pieziș printre grinzi.

Liniștea își toarce somnul.Zvâcniri iuți, tot mai iuți...tresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare..

Mă obișnuiesc ușor cu locul. Îi știu toate ungherele:un cufăr înalt scârțâie prelung, când îi salt capacul, câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat. Se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.
Un pas mai încolo, sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme,vase smălțuite de lut, unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil,gândul îmi fuge la mâna tandră a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva hârtii foșnitoare din care mă privește figura țepoasă a unui bărbat, colorat în albastru.
Uite și brâul, cusut cu arnici negru și alb,o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.
Laolaltă.
Vremea le-a acoperit în uitare.

Nu știu de ce, cum, cine mi-a trimis gândurile acolo.
În podul casei părintești.
Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat să tragă ușa. A uitat și scara.
M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că nu am voie. Dar nici nu mă chema, de câte ori urca cineva, cu vreo treabă.
Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej, înainte și înapoi, înainte și înapoi.
M-am întâlnit cu gândurile mele

Premiul Nobel pentru Literatură, octombrie 2024

  ”Era  ceva ce-i stimula  întreaga  ființă, avea senzația că prin el treceau mii de  volți.Corpul ei era unul deposedat de orice dorință sexuală, era forma unei contradicții, din care orice urmă de frivolitate bizară dispăruse. Nu-i inspira  compasiune, ci un fel de întruchipare a sacralității.Nu putea fi numită nici ființă umană, nici fiară sălbatică, ceva între plantă și animal, o  creatură bizară.Era armonia tăcută ce amintea de esența originilor și de eternitate.„

„Vegetariana„

,de Han  Kang,laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, 19 octombrie 2024

La cei 53 de ani,  autoarea  sud-coreeană are o operă bogată:.

„Mâinile tale reci, Povestea florii
purpurii, Cântecul cântat liniștit, Vegetariana,  Dragostea și ceea ce cuprinde, Timp pentru greacă,  Eternul model galben, Recuperarea omenirii,  Seara pusă în sertar, Tânărul vine, Cartea albă, ”Vegetariana„ și multe premii.

Un prieten drag  mi-a trimis alaltăieri seară, în format electronic, ” Vegetariana„, tradusă și  la noi.

Un roman modern, conceput  din  trei secvențe„” Vegetariana”, ”Pata  mongolă„, „Copaci  în flăcări„

O carte despre însingurare, despre  totala nefericire, într-o lume care caută fericirea, un strigăt  în care se adună disperarea  mai multor existențe crâncene, fiecare  cu frustrările sale, cu propriul zbucium, asemenea unor umbre, care  trăiesc în întuneric, în nesiguranță.

Personajul principal este  Yeong-hye, vegetariana, o  tânără femeie coreeană, aparent simplă, închisă, parcă, după o ușă fără clanță.

Prinsă într-o căsnicie , ca într-o  cușcă, femeia  are niște vise stranii, pe care, de la o vreme, nu le mai poate separa  de realitate. Sunt  vise de o mare cruzime,  cu sânge și suferință, pe care ea  nu le poate  povesti nimănui, pentru că   niciodată nu a primit  grijă, atenție, empatie. Așa că, renunță la  consumul de carne, comportament care pare total nefiresc pentru cei din jur. soț,  rude apropiate, cunoscuți, consumul de carne fiind pentru ei un instinct uman, în vreme ce  vegetarismul, pur și simplu, sfidează acest instinct. 

Nimeni, absolut nimeni,  nu face  nici  cel mai mic efort spre a o înțelege. Se creează  o contradicție monstruoasă între această fragilă ființă  și restul lumii în care ea trăiește.

Scenele  descrise sunt terfiante.

Domnul Cheong, soțul ei, este un tip  dur,incapabil de a o iubi , pentru el vegetariana  este  doar” nevastă-mea„,  o străină, de  ale cărei sentimente/ trăiri/  spaime/ întrebări  nu-i pasă  și de care, după o spitalizare  la psihiatrie, unde ajunsese   după nereușita unui suicid  în fața întregii familii,  se descotorisește  cu o naturalețe stupefiantă, fără nicio remușcare, ” ca și cum femeia ar fi fost un ceas  sau un produs electronic  stricat”. 

  In- hye, sora ei mai mare este  o copie  ceva  mai puțin complicată a  vegetarienei, o femeie  delicată, grijulie cu toți, inconștientă, cumva,  de  profunzimea  ei sufletească, abandonată  multă vreme. Este singura ființa  care, după niște luni bune de abandon,   ii va fi alături surorii ei ( lipsa ei de înțelegere a dramei vegetarienei o împinsese, fără scăpare  într-un spital cu  reguli extrem de  crâncene).

Soțul ei,cumnatul   vegetarienei,  absolvent al  Universității de Arte,este artistul  neînțeles, el însuși o ființă care  își  sondează profunzimile, experimentând . Într-un moment la care  nu sperase, descoperă în  cumnata lui,  vegetariana, rămasă singură, retrasă în  lumea ei neînțeleasă,  

copacul solitar, crescut în sălbăticie, cu ramuri ce se înalță, nestingherite, către nicăieri.

Era  „genul lui”!

În ”Pata  mongolă„, autoarea  realizează  câteva pagini, care  luminează, neașteptat, tenebrele țesăturii  sufletelor  unei familii  urâțite  de  răutate și de   lipsa  emapatiei, care contrastează puternic  cu  întunericul în care se zbat  toate personajele. Este  triumful artei, prin care, pentru  puțin timp,  urâtul  își  leapădă  haina, lăsând  să se ivească ceea ce căuta  artistul neîmplinit, până atunci, femeia urâtă își deschide porii  sufletului, inspirând calm și tăcere,  florile și frunzele pictate pe trupul ei tăcut se adună într-un  liant sublim, mai puternic decât realitatea  ”sânii i se rotunjiseră, devenind  mai cărnoși și mătăsoși.Talia ireal de subțire îi scotea în evidență conturul curbiliniu al trupului, era atrăgătoare, așa  cum era,  trupul nu incita la pasiune carnală, ci mai degrabă te făcea să-l admiri în tăcere”.

El și ea, cu fața ei dezolantă ca un deșert,  semănau cu două plante uriașe,  se căutaseră, se  găseau...

Părinții fetelor, prezenți în  prima parte a  romanului (  tatăl,  cel mai sadic din  toată  țesătura  de situații, decorat cu Ordinul Meritul Militar,pentru că luptase în Războiul  din Vietnam) sunt,-așa   văd eu-  adevărații declanșatori ai îngrozitoarei drame.

Dacă vei citi romanul, vei  descoperi că sadismul unui tată poate atinge limite nebănuite ale cruzimii. Mama, fără a  fi atât de crudă,  nu înțelege  nimic din suferința  fiicei ei;  aș zice  că  suportând  brutalitatea bărbatului, este părtașă  la  accentuarea dramei vegetarienei.  Prin nepăsare, fiul lor, Yong-hon, este copia tatălui.

Ultima parte a cărții surprinde  imagini  dintr-o natură ,o pădure,  pe cât de   frumoasă, pe atât de halucinantă,  în care  toți copacii din lumea asta sunt frați și surori ”Nenumărații copaci pe care îi văzuse în viața ei, valurile de păduri ce acopereau întreaga lume ca o mare nemiloasă, lipsită de suflet, îi învăluie trupul extenuat și i-l ridică în aer.„

”Vegetariana ” este  un roman, cum nu prea am mai citit. O carte despre  un timp lipsit de  bucurii și de spontaneitate, când oniricul coboară amenințător in real, dominând spiritul , dar si fizicul, un timp, în care ea, vegetariana, ” dreaptă și țeapănă  ca o nălucă”, într-o noapte umedă și târzie se transformă într-o masă indefinită de întuneric și de apă.

”Când visăm,  luăm totul  drept realitate. Dar atunci  când ne trezim, știm că n-a fost nimic... deci, într-o zi ne vom trezi și atunci...„

( imaginile  nu-mi aparțin).