MAMA

 Ziua se apropia de asfințit, aluneca toamna ușor, în vals de frunze  colorate.

  Veneam de la școală. Tânără profesoară.

  Pe una dintre  băncile de la intrarea în bloc,am zărit, de departe, o figură cunoscută, un prieten al tatălui meu.

 M- a fulgerat un gând  năprasnic. Știam că tata  are o suferință profundă, pricinuită  de  un accident.

-  Ai venit să-mi spui că a murit tata,  așa-i?

 - Mai bine să mergem  la tine în casă....

Murise  MAMA.

  Vestea  m-a lovit ca o greutate căzută din senin, am rămas  fără grai, fără reacții. 

Eram împietrită.

  Omul a plecat.

În aceeași  noapte, niște prieteni ne-au  dus  cu mașina .

 Nu puteam să accept că MAMA  nu va mai fi.

  Ploua mărunt, o priveam năucă, nimic nu mai era  cum fusese.

 Cincizeci de ani  fără ea, fără mersul ei  mereu grăbit.  

Când   mi-e dor adânc, îi  văd mâinile,fie  punând pâinea  în cuptor,fie cosând,  la lumina lămpii  nr. 11,  cămăși de  noapte, de bumbac fin  țesut și înălbit de aceleași degete  pricepute, pentru nunta mea.

Vag, ceva ca un vis sau poate  chiar se va fi întâmplat îmi vine în minte. era vară, spre  seară, noi  două ne întorceam acasă de la lotul dinspre pădure. Ne-am oprit la puțu-cu- salcia, mama a scos apă, ne-am răcorit  și mi-a spus ceva  ce  nu prea pricepea mintea  mea de  copil.  

Vorbea  despre un timp, în care ea nu va mai fi...eu  să mă opresc la același puț, iar sufletul ei o să-mi dea de veste într-un fel tainic cum că-i este bine.

Deunăzi, am ajuns  în sat.

 I-am dus  tufănele albe și roșii, erau florile ei  preferate toamna.

I-am vorbit mai mult în gând,  pentru că la câțiva pași lucrau niște oameni.

  Anotimpurile se rotesc nestingherite, undeva, în vale,  șușotește Argeșul,  lumea, tot mai grăbită.

 MAMA  își doarme somnul ei adânc.

 Puțu-cu- salcia ( m-am dus  într-o vară trecută să-l văd) este doar o amintire. căzută.

Ce mâini nevăzute

  ne  vor fi  conducând mersul  în viață?

Aseară, la intrarea în Casa Sindicatelor, în așteptarea piesei „ O noapte furtunoasă„,m-a  zărit o fostă elevă.

  Nu ne văzuserăm de douăzeci și cinci ani.

 Un sfert de secol, înțelegi? de când ea a terminat  gimnaziul.

A fost o bucurie uriașă pentru amândouă!  Culmea este că, în sală, aveam să descoperim că  ocupăm  locul cu aceleași numere, eu în spatele ei.

  M-a  condus până acasă.

  Am reluat vesela noastră conversație azi dimineață, cât s-a putut, pe WhatsApp.

”Chiar de dimineață, povesteam cu copiii mei despre dumneavoastră, cât de frumoasă, naturală și neschimbată sunteți, și ei îmi spuneau că sunt norocoasă să vă fi avut profesoară și să mă fi recunoscut după 25 de ani„,

”sunteți parte din  cea mai importantă perioadă a  formării noastre.„

Și eu, și ea, am povestit, ca și cum  ultima oră de clasă ar fi fost ieri.  M-am văzut în ochii ei frumoși, este polițist, după absolvirea a două facultăți, ”Drept” și ”Psihologie„, mamă iubitoare!

Ce bine fac întâlnirile astea ! 

Gândul m-a dus în urmă  cu și mai mulți ani, pe când eu, fosta elevă, tot într-o seară de toamnă, am vorbit la telefon cu  două dintre  minunatele mele profesoare din liceu.

 Printr-o  fericită întâmplare, extraordinar este să ai parte  de astfel de întâmplări,cineva  mi-a  dat două numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram că  le voi mai  obține vreodată, faptul că puteam suna undeva,urmând să aflu  niște vești, mi-a creat  emoții mari de tot.

Am închis pentru o clipă ochii, și gândurile au început să alerge pe întortocheatele coridoare ale  memoriei. 

Nu am descoperit prima oră de latină, nici întâia lecție de dirigenție, nici chiar pe ultima nu am găsit-o stivuită undeva.

Am revăzut  doar o siluetă  îmbrăcată adesea într-un taior de stofă neagră buclată, la care se asortau niște eșarfe străvezii ( aveam să aflăm  mai apoi că doamnei noastre diriginte îi murise, de curând, mama), un mers vioi și o privire bună, care ne învăluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.

 Ochii aceia de culoarea castanei coapte erau veseli chiar și atunci când vreunul dintre noi,câți să fi fost oare în  prima clasă de liceu, uite că nu știu,incurca ablativul cu acuzativul, că nici ele nu voiau să fie totdeauna identice.

Liana Alexandrescu!

Pe toți ne-a fascinat numele!

 Apoi, am descoperit o dirigintă preocupată de tot și de toate, un intelectual adevărat,o  profesoară exigentă, la al cărei obiect  nimeni nu avea mai puțin de 7, pentru că nu puteai să nu înveți.

 Declinări și conjugări, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii îndărătnici  că latina este o limba moartă-maxime”Amore, more, ore, re probantur amicitiae, „Verbum  dulce multiplicat amicos”.

 Nu m-am întrebat atunci câți ani are doamna noastră...calculul l-am făcut, când, la capătul celălalt  al firului ,era chiar întâia mea dirigintă din liceu. 

Am redevenit liceana emoționată, căutând cuvinte potrivite..

- Sunt Liana, stai să-mi trag sufletul, să nu cad, că tocmai  m-am întors de la spital..

Am rugat-o să se așeze, uite vezi, abia acum plâng de-a binelea,da  am rugat-o să se așeze, pentru că vreau să-i spun ceva, cuvintele au venit de la sine.

La 95 de ani, Doamna păstra vioiciunea  vorbei, în tresăriri de perioade, cum ne învăța în clasă.

-Ce bucurie îmi aduci, draga mea, uite asta chiar mă face să fiu mai puternică, mi-ar plăcea să fiu printre voi, să vă îmbrațișez, copiii mei buni și frumoși!!

 Aveam 15 ani , cănd am aflat  la o lecție  de dirigenție cât de nemți sunt nemții.
 Doamna și ansamblul „Perinița”, din care făcea parte, erau într-un turneu. Au ajuns într-o seară undeva, într-o așezare rurală , pentru ai cărei locuitori ansamblul urma să prezinte un bogat spectacol. 

Satul nu avea  scenă.

Seara, terenul era un câmp.

Toată noaptea au lucrat oamenii, mașinile, uneltele; parcă auzeam scrâșnetul fierăstraielor..
 Dimineața, în mijlocul câmpiei,ca din pământ. se iviseră : decorată cu ghirlande multicolore, o scenă  trainică, în stare să susțin iureșul  și frumusețea dansurilor  noastre  populare, îndelung aplaudate de serioșii meseriași nemți, un chioșc în care se vindeau răcoritoare, bere și înghețată.

Nu i-am povestit Doamnei noastre cât de mult  a contat pentru mine povestea nemțească, nici despre picnicul din păduricea de la Titu Târg, când a venit de la București cu  vesela într-un coș, ca să ne învețe cum se așază o masă frumoasă, pe care, țepos ca un arici, un măr își suporta , delicat scobitorile, nu i-am povestit.

Mi le-am spus în gând, multe ore după aceea..

Doamnei i-am sărutat în gând obrazul scăldat în lacrimile bucuriei și mâna blândă,pe care am simtt-o pe creștet!

Mi-am luat o scurtă pauză, se făcea  noapte, mai aveam un număr de telefon.

 Dintr-o rezervă a spitalului Floreasca  mi-a răspuns vocea  de fumătoare înrăită a uneia dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacșu a fost mult prea  emoționată, când i-am povestit despre prima olimpiadă de literatură română la care am participat, pregătită de dumneaei, în clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.

I-am dăruit toate bucuriile mele de  profesoară!💓
 Toate gândurile mele bune de liceană, pentru care, în  câteva minute, timpul  s-a așternut cuminte  într-o sală de clasă, mereu cu fața spre soare!

Aseară, după ce am ajuns acasă, m-am gândit  la multe, multe evenimente din viața mea. 

Cred că suntem câte  puțin din fiecare experiență trăită!💖

ca dintr-o altă lume

De câteva ori pe an, simt că vreau să- i văd de aproape; o lume de omuleți, parcă la sfat, pe malul apei.

Multora dintre trecători nu le pasă,nici nu- i observă, chiar dacă se plimbă la doi pași de ei.

Nu am vreo teorie in legătură cu aceste figuri unice, pur si simplu imi contemplu propriile- mi emoții in fata unui peisaj crescut din vrerea naturii.

Este toamnă deja, cu ploaie și vânt. Undeva, dincolo de agitația zilei, ìncremeniți in starea lor lipsită de dorințe, omuleții fără lămpașe
vor fi visând la bucuriile tihnei.

Să ne fie însorită

 această zi ce ne este dedicată!

Cu fiecare clipă, primim și dăruim!

Ideal ar fi să nu ne oprim din a zidi,

iar sufletele noastre să nu obosească in a descifra taina Poeziei!

„Şi când din lungi peregrinări

Te-ntorci pe căi de raze şi de unde

În lumea dinăuntru, a inimii profunde,

Tot mai găseşti acolo întrebări.„

Alexandru Philippide..

Pentru cine are timp, recomand un film de pe Netflix, pe care tocmai l- am văzut, ”The Holdovers”.

ritmuri în cadența nevăzută a vieții

povești adevărate pentru prieteni.

Ziua își curge în picuri povestea.

Raze fugare/zbor la-ntâmplare/șoapte cu dor /poză cu luna uitată-ntr-un nor/ fire subțiri, toarse în vii reveniri.

Încă o treaptă, doar una- două geamuri cât podul palmei, doi ochi rotunziți de uimire, printre grinzi rătăcite de vreme.

Cufărul înalt scârțâie prelung- un fular fără ciucuri, fluturi uitați printre perne cusute în bob de arnici vioriu, un cercel fără toartă...

Scăldat în lumina aducerilor-aminte, locul capătă strălucire.

Dâre lungi, gălbui cad cuminți peste fâșiile roase de molii.

Printre ele, un picioruș de păpușă .

Amintirile se bulucesc în stol. Tremurătoare, degetele ating bucata inertă .

Se simte un parfum suav- amestec de ieri și de astăzi, crenguțe uscate de busuioc , străfulgerări de-o clipă. Imagini dragi se revarsă nestingherite.

Podul casei redevine locul tainic al jocului cu păpuși.//

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori, doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.

Mâinile- două picioare mai scurte.

Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a adus de Crăciun. Din bucata roz de marchizet, prietena bunicii, tanti Niculina lui Iedu, a croit două rochițe,una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.

Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit în două codițe firave.

Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava.

Oricât m-am străduit, n-am reușit s-o conving, cu niciun chip, să stea în picioare. Nici rezemată în coșulețul vechi, găsit printre ghemele de lână în toate culorile.

Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, mi-am vărsat pe ea toată revolta. O loveam cu nuielușa și plângeam. Nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată.

Aveam cinci ani.

În toamnă, bunica m-a dus la bâlci.

Ne-am oprit în fața unei mașinării. Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică, înțepată, din loc în loc cu niște cârlige, de care erau agățate , la întâmplare, obiecte mici, ușoare- chei, agrafe, rățuște, peștișori, oglinzi, panglici. Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.

S-a oprit în dreptul păpușii de alabastru.

Rochiță roșie, pantofiori negri cu baretă, ochi mari, de tăciune.

Degetele mele mângâie bucățica știrbită.

Pentru o clipă, vremea și-a întors mersul.

Am luat-o hai- hui, printre imagini dragi, mimând copilul din suflet.