povești adevărate

 pentru prieteni

Bine  știți, bine să-mi dați...

Bărbații făceau negustorie. 

Cu  porumb, grâu, orz, ovăz.

De cu seară, încărcau  în căruțe saci mari,  strânși în  sârme și sfori împletite, de urzică . Cu felinare prinse de oiștea căruței, plecau în convoi de câte trei/patru.

În  toiul nopții.  

 Mai către primăvară, când gândeau ei că  prin sud  proviziile adunate toamna s-au terminat.   

 Până  să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri... Un nume îmi trece vag prin minte- nume de sat, Albeni.

 Bântuiau hoții.

  Printre lacrimi strânse în bărbie, făcând în gând  cruce  către Dumnezeu, temătoare, femeia punea, sub paie,pe lângă  haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, în  loc știut,  toporul.

Bărbații  întârziau o săptămână, poate chiar două.
 La întoarcere, se așteptau unii pe alții.//

  Poarta căsuței era mereu  deschisă, căzut într-o parte, zăvorul de lemn  uitase  de timp și de așteptare. Lată  cât două palme, cărăruia  ivită printre  tufe de  troscot se oprea sub ferestruica mereu luminată.

Fustă neagră, creață, lungă până către glezne, bluză de diftină  turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele,  broboada scurtă, mărginită în  ciucuri, înnodată în creștet.
 Ochi albaștri, mici, iscoditori.

Lumea îi spunea bobăreasa.

În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia încăpeau câteva femei.

 Veneau și din satele învecinate.

Lea Fănica  așeza  măsuța cu trei picioare pe capătul dinspre fereastră al patului.Bobii se înșirau frumos, unii după alții.

Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa  să știți  să-mi dați de știrea lui...și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.

Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi, care se aliniau,  doar ea știa cum,în grămăjoare de doi/trei/patru .

 De fiecare dată, unul  rămânea stingher.

Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...//

 Agățată de fusta mamei, m-am strecurat, de câteva ori, în cămăruța  cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea  să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra  un pic mai înaltă decât mine. Să ascult vorbele scăpate în mișcări iuți, printre stropi  mărunți, aurii.

Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.

 Și să mângâi în  gândul meu de copil fruntea brăzdată a femeii, aplecată pe masa de bobi învârtiți, înflorind în speranțe.💔

Dacă scriitorii sunt răni sângerânde

 ale culturiii....)❤

„ Eu am un mare respect pentru oamenii care gândesc diferit de mine. Avem tendinţa să băgăm cuţitul într-un om care gândeşte altfel..."
Nicolae Manolescu.

Cam asta mi-a venit în minte citind despre cum au motivat academicienii neprimirea scriitorului Mircea Cărtărescu între ei

Citesc. Nu atât cât aș vrea, nu la fel de repede ca altădată.
”O fi de vină vârsta”, îmi spun așa, împăciuitor, câteodată.
Timp aș avea, îmi plac și filmele, sunt și plimbăreață, așa că...asta e.
Încă îmi cumpăr cărți..Îmi este atât de drag parfumul librăriilor! Într-una dintre ele, o am pe Anișoara, fosta mea dragă elevă!
Și mă bucur foarte tare, când primesc în dar o carte.
Dintre cărțile lui Nicolae Breban, am citit câteva...„Animale bolnave”, în anii studenției, „Bunavestire”, pe care zadarnic am căutat-o acum, ( ca și ” Îngerul de gips„ )și ”Drumul la zid”.
Toate mi-au plăcut, la vremea lor! nu-mi amintesc prea mult, dar simt că au ajutat la formarea mea..
( o să frunzăresc”Drumul la zid”).
Dacă ar fi să spun doar câteva vorbe despre proza lui Nicolae Breban, poate că acestea s-ar concentra în: epic și analiză.
Asta, ca să încerc, cumva, să -mi explic sentimentele care ar acoperi motivele respingerii scriiturii lui Mircea Cărtărescu.

Prima carte scrisă de el, pe care am citit-o, a fost cea de poezie. ””Dragostea” , carte care poartă amprenta purității și a candorii erotice.
Mi-a plăcut!
Din când în când, m-am mai pitulat printre paginile ei.
„”ciudato, structura mea departe-de-echilibru
regat tărcat între Tigru și Tibru,
nici Miss Dior
nu ar pieptăna părul tău de filme color
cu bucle bizare...”
Trăim liniștit”
Am citit apoi cinci cărți de proză.
Diferite ca teme, ca abordare.ca scriitură.
Cel mai mult, mi-a plăcut „Melancolia„
Când am ajuns la ” Theodoros”, m-am oprit.

Nu intru în detalii, dar, în felul meu, am suferit că scriitorul Mircea Cărtărescu a fost refuzat de către confrați.
Dureros, foarte dureros gest!
”A trebuit să vină însă clipa în care contemplarea devine, deodată și fără nimic între ele( haos și creație), faptă.
Fără niciun gând, fără nicio lumină din interior, ca și când universul și băiatul ar fi străbătut puntea arcuită peste vid dintre voință și mișcare.„
Mircea Cărtărescu, ”, ”Melancolia, , pagina 242.

pentru zile ( mai) bune!

  Lumea, cea pe care o văd eu, pare tristă. Mult prea tristă. Mă întreb dacă asta are legătură, neapărat, cu sărăcia materială.

Mulți dintre cei pe care-i cunosc nu sunt săraci.

Nici acum, nici în perspectivă. Tristețea este o stare de spirit. Care vine dinlăuntrul ființei. Și se transmite. Pentru că este contagioasă.Se cuibărește în cotloanele tainice ale ființei.

Mi-am propus, și chiar îmi impun, să văd partea plină a paharului.

Brazii sunt verzi, cerul este albastru, când vrea, soarele își arată raze, poate prea firave, dar ele sunt calde.

De cele mai multe ori, copiii se bucură de lucruri mărunte.

Poate că ar trebui să ne întoarcem la Poezie!

"La obârşie, la izvor,

nicio apă nu se-ntoarce,decât sub chip de nor.

La obârşie, la izvor

niciun drum nu se întoarce

decât în chip de dor.

O, drum şi ape, nor şi dor,

ce voi fi,

când m-oi întoarce la obârşie, la izvor?

Fi-voi dor atunci?

Fi-voi nor?

Lucian Blaga, ”Cântecul obârșiei”

fără limite, dorul

Mi se potrivește toamna. 

În tonuri. În șoapte . Și zvonuri.

 Îmi place iarna. 

 În speranța că vin renii.

 Cu povesti albastre.

 În zbor de îngeri. 

Cu fâlfâiri cuminți de doruri.

 Și dacă și porția de zăpadă s-a epuizat, 

Aduc în casa bradul.

 În verde . În beteală

Până către  Mărțișor.

 Mă mint frumos,am luat vorba cuiva.

 Sună bine. Calm. Ca o promisiune. 

Gândurile nu pot fi ascunse,

. Aleargă. În stoluri.

 Întrec depărtarile. Topesc orgolii.

 În lumea lor, a gândurilor, lumea arată altfel.

 Un basm fără început. Fără sfârșit. 

Ca și norii. tăcuți

De toamnă. De iarnă  De lacrimi.. De doruri.

zborul pașilor albaștri

( povești adevărate pentru prieteni)

Cu chiu, cu vai, tata a cedat  rugăminților mele. Și ale mamei, care  își tot frângea, neputincioasă, mâinile.

 Primul ceai. 

Ceai dansant. 

Mai puțini băieți decât fetele vizibil emoționate, doi acordeoniști, ambii foști colegi de clasă, plus muzicuța  lui  Mișu Lupașcu, student, mai apoi,la Teologie. Și la Drept.

Primul meu dans, valsul!💔

Trecusem cu bine admiterea în liceu, el era într-a  XI-a. N-o să-i spun numele... în  toți anii care  au trecut de atunci ne-am văzut o singură dată. 

 În mare fugă...fiecare ducea lumină și flori la  căpătâiul părinților.

 În seara aceea de  vară, eu am învățat cum este să plutești.

Cum poți  zbura fără aripi. 

Și nu am uitat niciodată.

La  nunta mea,în același sat, satul meu, în poienița din fața bisericii, cel mai frumos  vals- cânta orchestra lui Ciontică  de la „Doina Argeșului”, plătită cu  bani serioși de tata, motiv pentru care nouă, mirilor, nu prea ne-au rămas  bani să ne cumpărăm frigider și bibliotecă pentru sufragerie- l-am dansat cu ”boierul„, fratele socrului. 💔

 A fost șansa mea, pentru că altă ocazie mai bună, de a avea un partener priceput pentru dansul preferat, nu mi s-a mai arătat vreodată.

 

Am făcut un fel de ordine printre  haine.

Pe umerașul de plastic alb, rochița  mea din crêpe- de -Chine,cândva  senină, cum sunt serile cu lună, își ține în gând amintirile. 

Cineva zice că este bine să renunți la  toate lucrurile  pe care nu le mai folosești.

La mine, pur și simplu, nu funcționează teoria asta.

Ador tăcerea parfumată a rochiei mele de bal!💔