astăzi, ieri, dar mâine?

”Cuvintele pe care nu le poți pronunța le poți scrie.„

Mircea Eliade.

Dincolo de fereastră, plouă lin, blând  ca o mână duioasă odihnindu-se  pe creștet. Îmi place  starea asta, stropită cu  aromă de cafea, un pic  nostalgică, un pic incertă, când  noaptea  se topește  pe furiș,  făcând loc, sfielnic,zilei de toamnă spălată  fără șampon.

Tocmai  s-a încheiat, deja, un șir  de evenimente anunțat  cu mult înainte  de a începe.

Mi-a plăcut voiajul ăsta  tineresc, de altfel eu însămi  sunt o călătoare îndrăgostită mai mult de  pașii de dinaintea  popasului.

Au fost  mulți.

După o noapte  când somnul  nu a venit chiar lesne- emoțiile  revederii  cu lumea  tinereții  mele de profesoară, dar și de  femeie, m-au ținut  trează  câteva ore bune -printre  jaluzele, s-a ivit  dimineața cu gene clipocind săltăreț.

Urma o zi încărcată,  două secvențe în locuri diferite, cea dintâi în interiorul Filarmonicii- revederea propriu-zisă, cealaltă, cu muzică și petrecere, în restaurantul din mijlocul pădurii .

Apariții timide, fețe cunoscut-necunoscute,necruțător, timpul  a săpat adânc, câțiva domni vizibil afectați de  toate  câte au fost( și câte-or să mai fie),  mai multe doamne- unele  vesele, altele încruntate- totdeauna  va fi urâtă ciuda, zâmbesc în sinea mea( nu am niciun  motiv  să invidiez  pe careva), îmbrățișări scurte, salutări mai mult mimate.   

Treptat, tinerețea- foste colege pentru  puțini ani -  își  revarsă efervescența  topind, în felul ei deloc timid, incertitudinile.

Pe scenă atât de cunoscută mie din timpul concertelor,în timp ce, pe ecran, curg fotografii frumoase, cu  chipuri  de astăzi și de ieri, se consumă discursuri , unele stufoase, altele concise, îmbelșugate laude, că  fără ele nici nu am mai fi,directori, foști și actuali, diplome, vorbe  auzite și nu prea ( pe la 70 către 80 de ani , auzul este o problemă serioasă, așa că șușoteala ( ăsta cine este, dragă?  cine stă lângă...?)  este contagioasă, tot mai mulți spectatori  sunt invitați pe scenă, câte  nume, atâtea  diplome, atâtea  flori!

 În înghesuiala aceea deloc obositoare,iată-mă  față în față  cu un  mărturisit și nu prea adversar,nici  nu-mi vine să cred  că  ne îmbrățișăm, schimbăm vorbe,ce prieten înțelept este timpul!
În sfârșit, rămasă și ea liberă, scena își așteaptă  artiștii.

 Tonifiant  spectacol !

Bravo!💖

 Tumultuoasă,noua generație  de educatori  dansează și cântă,călcâiele  bat cu sete podeaua,orientul  vine și el, în  voaluri colorate,  

parfumată discret, își face loc cocheta ironie,voci  ale unor foste eleve, astăzi artiste  prin  lume, un cor frumos,atent pregătit, vie atmosfera, aplauze, ieri și astăzi laolaltă, bucurii, lacrimi  de mulțumire, urări  și promisiuni!

 Și  când ultimul  spectator iese din sală,  animația  se mută  la o cafea bună, cu  dulciuri  și multe vorbe.

Alte îmbrățișări, amestec dulceag, amintiri, nostalgie,câte o privire cu subînțeles, ciudate ființe  suntem, noi, femeile...

Cine știe  câte ne  vom mai vedea  și când...

Seară  cu  muzică  asurzitoare, gusturile nu prea se  potrivesc, oricum, se dansează în stil propriu, tare îmi plac profesoarele tinere, fără ifose, fără rețineri, știu să se bucure  într-un  fel cuceritor!

 Invitație la o poză  cu  noua catedră de Limba română- trăiesc entuziasmul clipei, este trecut de miezul nopții,  sosește taxiul,  drumul...acasă.

Școala  pe care am slujit-o  cum am știut eu mai bine în cei  26 de ani a împlinit jumătate de secol!

O să-mi fie dor de tot!💖

 Știu și simt asta!

gânduri pe cerul vieții

povești reale pentru prieteni

Purtăm în noi sute / mii de răsărituri și tot atâtea apusuri de soare.

Poate că ar trebui să ne gândim mai des câte ne-au rămas în suflete.

Am aici două imagini- mi le-a adus în față fb.

Prima dintre ele, din amfiteatrul facultății noastre, nu este romantică, este doar un elogiu adus prieteniei și bunei colegialități: Petrică, Petre

Nicolescu, a fost colegul meu de bancă și al Marilenei Săpunaru, mai apoi Barceanu, în toți anii de facultate.

Ajunși la vârsta pensionării ( ufff!deloc nu-mi place vorba asta), am mers să revedem locul formării noastre ca profesori. Ne-am amintit multe întâmplări, de toate felurile.

Mulți dintre foștii colegi de facultate vor fi notând poeme printre nori și printre aștri.

Cea de-a doua imagine este din penultima clasă de liceu- era toamnă, o pauză scurtă, în câmp- practică agricolă se numea acțiunea noastră- aripi ne creșteau din suflete și din umeri, nu aveam vreme să ne gândim la primejdii, chiar dacă ele vor fi existat.

Opt dintre foștii colegi nu mai sunt, nici domnul profesor Rozner, care ne însoțea, nu mai este.

Unii aveau simțul umorului, Pufu, draga mea fostă colegă de bancă, pe care nu am revăzut-o niciodată de la bacaureat, ținea în buzunarul sarafanului o oglinjoară fermecată - costa doi lei, avea două fețe,Mioara Stoica, viitoare profesoară de biologie, avea pistrui foarte simpatici, Romiță , tehnicianul de mai apoi, era blajin, Dante s-a făcut arhitect, dar și-a încheiat tragic socotelile cu viața.

Cu simpaticul Cărăușu C Dumitru, tehnician și el ,am făcut naveta vreo două luni, cu bicicletele, Carmen, economista, îl amenința, în pauze, pe ”babacu ” că vine cu ” tăucu„...

Doamne, cum au zburat anii...

Iată-ne astăzi, câți mai suntem, bunici sfătoși cu nepoți mari și mici, aflați la o răspântie.

Lor le suntem datori, așa cum datori le suntem părinților și profesorilor noștri!

în rândul patru

”Mai întâi îţi strângi umerii,
 mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
 închizi ochii refuzi auzul.
 Îţi spui în sine: 
acum voi zbura. 
Apoi zici: Zbor. 
Şi acesta e zborul.„
Nichita Stănescu

Vedem ceea ce nu știam că există!

”Pentru câteva minute, 
redevin adolescentul de mai bine 
de un sfert de veac, 
o adolescență pe care nu am 
cum să o uit vreodată, 
și pe care o port în suflet 
alături de frumoasele scrisori 
de dragoste...”

Revederile  noastre  încep  cu mult înainte  de a ne regăsi: telefoane, povești, o poezie  nescrisă, simțită, însă, în voci, un fel de voluptuoasă  punere în scenă a  ceea  ce încă  nu este, dar sigur va fi !

  

Ele păstrează ceva din parfumul anilor acelora  când aripile  ne creșteau chiar din suflet, fete și  băieți  de prin toate  părțile raionului, colegi de clasă, de  cămin, de reuniuni și de concursuri, imagini curgătoare într-o dulce  căldură de aduceri-aminte.Toate se întrepătrund.
De fapt, noi reinventăm povestea unor ani, despre  care  abia acum simțim câtă bogăție  ne-au dăruit!

Ne  leagă prietenii frumoase,distanța  nu mai este o problemă, ce bine  că  există telefon, ce minuni  aduce internetul! păstrăm în  colț de batistă imagini de ieri, reconstruim altele- anul trecut ne-am întâlnit la Sinaia, acum   ne regăsim într-un han situat între Argeș și Neajlov, nu departe de satul meu, al Cocuței și al lui Cornel, gazda  acestui mărțișor.

Bunici rămași adolescenți visători păcălim vremea,

readucem anii la timpul prezent, curg snoave despre întâmplări care de care mai nostime, dansăm, ce frumoase sunt dansurile  noastre ca din din vremuri de bal, mai apoi, vorbim în  cor sau  ne ascultăm  cu ochii țintă, se mai adună lacrimi în gene, a mai plecat cineva printre nori...

Acum când scriu, altă seară  se cerne, fiecare  este la casa lui, ne-am promis  o  revedere  cu mult mai mulți colegi!

 Da! adunăm bucurii, cu gândul la  sfârșitul  lui mai!

Pereat tristitia!

Doar Argeșul și un  zăvoi de plopi   despărțeau satele noastre. Am aflat asta,  în ziua în care diriginta noastră, cea mai extraordinară DOAMNĂ  pe care am întâlnit-o  în toată viața mea, Liana Alexandrescu, profesoara noastră de latină, a completat catalogul. Eram cei mai tari dintre paralelele  bobocilor   din liceul teoretic Grigore Alexandrescu!    Pe atunci, concurența era ceva organic,  nu ne spusese nimeni că trebuie să învingi pe cineva. Sau ceva. Toți,  în jur de patruzeci la număr, veneam în liceu , în urma unui concurs   foarte exigent,  din împrăștiatele  școli ale  regiunii. Pe atunci, teza la Limba română cuprindea, obligatoriu, un subiect de sinteză.  La matematică  nu puteai spera să fii  admis, dacă îți scăpase vreun exercițiu sau vreo problemă  din  culegerea Gheba. Zeci de exerciții pe o pagină. Era singura, dar ce  culegere! Cum gândeam, ce speram?  Aripi crescute din suflet,  zbor  mult mai sus decât zidurile școlii!  La banchet, 40 de hoți  ai lui Ali-Baba,  cum ne-a botezat domnul doctor Mihai Călin , pe atunci cel mai  des rostit nume de băiat din liceu.

Ati stiut vreodata traducerea versurilor imnului Gaudeamus igitur?
Pentru toti prietenii si colegii care au implinit 10, 15, 20, 25, 30,35, 40, 45, 50... de ani de la absolvirea unei scoli.

Popularul cantec academic "Gaudeamus igitur" ("Sã ne bucurãm, asadar"sau "Prin urmare, să ne ...") , sau doar "Gaudeamus", este cântat sau recitat mai ales la ceremoniile de absolvire. Numeroase scoli, colegii, universitãti sau societãti academice il considera imnul lor oficial.

 De fapt este un cantec despre viata si durata ei

"De Brevitate Vitae" ("Despre scurtimea vietii").

Face parte din traditia "CARPE DIEM" ("TRAIESTE CLIPA") si elogiaza bucuria vietii. S-a cantat prima data in secolul al XVIII-lea(C.W. Kindleben, 1781) si are la baza un manuscris în limba latinã din 1287.

Gaudeamus igitur Iuvenes dum sumus.
Post iucundam iuventutem
Post molestam senectutem
Nos habebit humus.

 Sã ne bucurãm, asadar,
Cât încã suntem tineri
Fiindcã dup-o tinerete agitatã,
Si-o bãtrânete-ngreunatã,
tãrâna ne va avea pe toti.

Ubi sunt qui ante nos
In mundo fuere?
Vadite ad superos
Transite in inferos
Hos si vis videre.

Unde-s, oare
Cei ce-au trãit înainte-ne?
Poti s-ajungi pânã-n Ceruri
Sau sã pãsesti prin Iad
De doresti sã-i revezi.

Vita nostra brevis est
Brevi finietur.
Venit mors velociter
Rapit nos atrociter
Nemini parcetur.

 Viata ne este scurtã
Va fi terminatã prea curând,
Moartea vine fulgerãtor
Atroce ne agatã-n ghearele-i.
Nimeni nu-i crutat de-aceasta.

Vivat academia!
Vivant professores!
Vivat membrum quodlibet;
Vivant membra quaelibet;
Semper sint in flore.

 Trãiascã Scoala!
Trãiascã profesorii!
Trãiascã fiecare-ntrebãtor!
Trãiascã fiecare-ntrebãtoare!
Fie ca ei sã-nfloreascã de-a pururi!

Vivant omnes virgines
Faciles, formosae.
Vivant et mulieres
Tenerae, amabiles,
Bonae, laboriosae.

 Trãiascã toate fecioarele
Binevoitoare si curate la suflet!
Trãiascã, de-asemeni,
Femeile tandre, iubitoare
si pline de hãrnicie!

 Vivat et res publica
et qui illam regit.
Vivat nostra civitas,
Maecenatum caritas
Quae nos hic protegit.

 Trãiascã patria
Si cei ce-o conduc!
Trãiascã-ne orasul
si binefãcãtorii acestuia
Care, prin caritatea lor, ne oferã sigurantã!

Pereat tristitia,
Pereant osores.
Pereat diabolus,
Quivis antiburschius
Atque irrisores.

 Fie ca tristetea sã piarã!
Fie ca urâtorii sã piarã!
Fie ca Diavolul sã piarã!
Fie ca oricine-i împotriva scolii noastre,
Oricine-ar râde de-aceasta, sã piarã !

orice vehicul care circulă

 pe drumurile publice trebuie să aibă un conducător. 

N-am căutat niciodată   să aflu dacă fraza de mai sus,  dată , cu niște ani, în urmă,  spre analiză în gramatica pentru clasa a VIII-a, la tema- Propoziția subiectivă,  figurează în cărțile  pentru  conducătorii auto.

 Pe regretatul profesor,  Ion Popescu, autorul manualului de gramatică ,  l-am cunoscut când  mi-a făcut inspecția pentru obținerea gradului didactic I. 

Între timp, fraza dispăruse din carte, nu și dintre nedumeririle mele..//

 La câte s-au  scris /spus/ combătut/ din nou spus.. despre cum au primit permise de conducători auto sute de localnici și  tot atâția  de prin alte locuri , înclin să cred că nu este familie în țara noastră dragă,  fără  cel puțin,  un  șofer.

Spășită, recunosc, fac parte dintre cei pe care acest sport, microb sau cum i se va fi potrivind mai bine , nu i-a tentat niciodată. 
N-am reușit să iau în mână  un manual – în casă există toate edițiile- să încerc măcar  să văd cum stă problema.//

 Eram în clasa a X-a, liceu teoretic foarte bun, secția real.

Începeam săptămâna cu două ore de atelier. 
În paranteză spun, niciodată nu mi-au tihnit sâmbetele și duminicile, petrecute acasă sau la internat- cămin, în limbajul cunoscut- când nu primeam învoire,  nu doar din cauza obiectului de studiu, cât , mai ales, a profesorului.

Nici nu deschidea bine ochii  ziua de luni,  că noi, cei 36 - în poză lipsesc vreo 3-   domnul doctor Mihai Călin, epigramistul clasei,  zicea că suntem Ali-Baba și cei patruzeci de hoți..ce mai, mulți puțini, așa eram, ne prezentam la datorie.
Cum spuneam, abia intram pe poarta liceului, că, pentru mine  începea chinul, nu mai știu cum era pentru alții.

El, profesorul,  cu mâinile îndesate în buzunarele halatului spălăcit, cu ochii mereu la pândă,  striga catalogul.
Aveam frisoane..

Într-o zi de primăvară, nu știu de unde a adus o rablă de tractor,  l-o fi împrumutat de la liceul tehnic, cumva.
Probabil că ne dictase , în limbajul lui , total inaccesibil mie, cum pornește/cum se deplasează / cum se oprește tractorul.

Când îți auzeai numele, te prezentai în fața dumnealui, te urcai pe scaun , cum puteai  , urmând să faci o tură sau două, după cum îți era norocul. Trebuia  să-l convingi că ai îndemânare, siguranță, pricepere. Apoi așteptai, cu sufletul la gură, nota.

Curtea liceului a fost și este mare- o revăd, de câte ori merg la fratele meu. Undeva, într-o parte, creșteau multe plute, nu mai sunt, în locul lor este un parc, cu bănci colorate.

 Când mi-a venit rândul,  eram  la jumătatea catalogului, am simțit că mă iau amețelile. De voie, de nevoie,  m-am cocoțat pe scaun, mi-am încleștat mâinile pe volan și am pornit.

Ce-o fi fost în mintea mea, ce forțe mă vor fi condus, că, din toată curtea, cât era de mare,  am ales o plută.

Tractorul s-a proptit și proptit a rămas.  Eram disperată.

Colegii se prăpădeau de râs,  doar Nicoleta, prietena mea,  miloasă cum a fost mereu, a făcut vreo câțiva pași  mai în față.

 Profesorului nu i-a păsat. 

Mi-a dat un patru în carnețelul lui soios,  mai aveam un opt , de la lecția cu mașina de plantat cartofi , așa că, oricum, am scăpat de corigență.

Ei, cu o asemenea experiență la activ, cum să îndrăznesc să sper  că aș fi putut  să ies, la volanul vreunui

autoturism, pe drumurile publice?

Sunt sigură că toți prietenii mei virtuali sunt șoferi de fiecare zi.

 Ați obținut ușor permisul?

semințele

 Dintr-o afacere modestă, moștenită de la tatăl lui, a creat un imperiu. Ajunsese în topul celor mai bogați oameni de afaceri.
Și succesul obosește. 
Ar fi cazul să-și caute un înlocuitor, i-a trecut prin gând. 

 S-a tot gândit. Avea patru fii . Și mulți directori  inventivi, pricepuți, dornici de succes. Cum să-și numească un înlocuitor?

 A decis să organizeze ceva. Ceva, mai special.

 Într-o dimineață, i-a convocat pe toți cei la care se gândise că l-ar putea înlocui, le-a ținut o cuvântare frumoasă, câțiva au lăcrimat, fiii și-au îmbrățișat tatăl bărbătește,  toți l-au asigurat că mai bun șef decât este  niciunul n-ar putea fi.

Omul  le-a mulțumit pentru încredere și devotament.
A scos dintr-un buzunar vreo douăsprezece pliculețe- câți membri număra consiliul director. 
Fiecare   a primit plicul , în care se afla o sămânță.
Da, o sămânță și instrucțiunile de folosire.
Ca să fie sigur că dorințele îi vor fi respectate,   le-a cerut să planteze sămânța unde va găsi fiecare de cuviință, să îngrijească planta  cum va ști mai bine, vreme de un an.

Fix peste un an, fiecare va veni cu planta proprie. 
Atunci se va decide în fața tuturor care va fi noul  șef al  companiei.

Zilnic , pe la colțuri , se iscau discuții despre plantele, care , deja răsăriseră.
Unele crescuseră mari, frumoase, atât de înalte, că nu mai aveau loc pe fereastră, spuneau posesorii. Cineva făcuse o încăpere specială pentru planta lui, care , la vreo zece luni,  era deja  un arbust.

George, un tip rușinos, foarte serios și simpatic, în felul lui, își frângea mâinile a deznădejde. 
Nu se putea da de gol-  ghiveciul lui era uscat. Degeaba a udat pământul, zadarnic  l-a dus la lumină. Din sămânța primită,  nu răsărea nimic. S-a sfătuit și cu  a lui consoartă, câte  n-au încercat, au schimbat pământul, a nu știu câta oară, la fel   glastra,  fereastra, au pus ghiveciul, pe rând, în camera fiecăruia.

 Nimic.

 În ziua când s-a  făcut anul,  șeful i-a chemat în salonul de protocol.

 Ce frumusețe de plante!!

 Unele cu flori- roșii, galbene, chiar violet, ce mai,  minunăție de plante!

 Ascuns undeva, în spate, George  era mai palid ca de obicei.
Nu sperase nicio clipă în avansare, acum se gândea că va fi concediat.

 Directorul l-a zărit. Cum să nu-l zărească?  lângă el, ghiveciul era gol. Singurul, din douăsprezece.
I-a făcut semn să se apropie. Livid, tânărul a înaintat, mai mult pe vârfuri, văzând cum își dădeau colegii coate.

Șeful a cerut să se facă liniște.

- De astăzi, George este înlocuitorul meu. Pentru totdeauna.

 Rumoare la început, întrebări după aceea, lumea toată era supărată, George era nedumerit. .

Ce crezi că se întâmplase?

p.s. Povestea are o  morală,  o spui?