”îți ia durerea cu mâna”!

(  să  nu  zici că nu ți-am spus)

A plouat  în ajun, așa că aleea  este alunecoasă. Un  bărbat  târăște  greu  două sacoșe pline ochi.

Atras de încărcătura  ciudată pe care omul o duce, un grup de vreo  5/6 persoane  se postează în fața lui.

Toți se uită curioși la om și la  mingiuțele  verzi înghesuite una într-alta.

  Știi fructele acelea  sferice, simpatice, cu care se  joacă   copiii când le găsesc pe sub arbori? 

Omul cu sacoșele, mândru  nevoie  mare, se oprește  și   dă explicații curioșilor.

-Vindecă reumatismul și toate durerile din corp..,fără pastile, fără creme. 

Tai fructul în două, freci  locul dureros, în fiecare seară, câte 10 minute, și  după  10 zile  gata! ai terminat cu orice înțepătură.

 Faci o pauză de 10 seri și tot așa...

  Un tânăr, curios  și el ,intră în vorbă:

  -Cred că , mai degrabă, pe dumneata te dor genunchii  de atâta greutate.

  Vizibil iritat că explicațiile lui nu sunt răsplătite cum se cuvine, omul  își  continuă  drumul.

Alt grup: niște  doamne  foarte curioase și ele.

  Omul  se simte obligat  să  repete rețeta, ba  chiar să indice și locul de unde a cules  binefăcătoarele  mingiuțe.

Mulțumite sunt  doamnele  care promit  că  se duc imediat la  cules, mulțumit este și  omul- culegător- vindecător.

Mi-am continuat plimbarea, uitându-mă cu atenție  prin iarbă.  

Până acum câteva  zile, plouase  cu mingiuțe verzi.

   Acum, nici urmă.

Îmi tot făceam probleme că  tu nu știi, poate, cum arată aceste miraculoase leacuri.

 Abia în oraș, cu chiu, cu vai, pe o străduță, am descoperit  câteva,prin iarbă, pentru tine.

Acasă, am căutat pe  atotștiutorul  google, să văd el ce știe.

„Maclura  pomifera” sau  „merele cailor” sau ”portocalul  fals”.

   Un fruct  plin cu  un latex alb lipicios.

În  1816, frunzele  lui  au fost   introduse ca înlocuitori ai foilor de dud în hrana  viermilor de mătase, fără rezultate  prea  bune.

”Fructul are un miros plăcut și ușor, fiind însă necomestibil pentru cea mai mare parte dintre viețuitoare. Deși nu este foarte otrăvitor, mâncatul fructului poate provoca vărsături. Cu toate acestea, semințele din fructe sunt comestibile. 

Fructul este, uneori, sfâșiat de  veverițe, pentru a obține semințe, însă puține alte animale native fac uz de fruct ca o sursă de hrană.

 Acest lucru este neobișnuit, fiindcă cel mai adesea semințele fructelor de maclura sunt dispersate prin intermediul animalelor.”//

Cam asta  ar fi treaba cu  medicina  de uliță.

pădurea și durerosul ei vals

Fiecare pădure își are paznicul ei. Așa ar trebui să fie.
Pădurea noastră este un castel viu, suntem privilegiați că o avem!

După o iarnă care  a cam fost de împrumut- poate că-și va fi ascuns ea  cojocul pe undeva- copacii și-au înălțat spinările până sus de tot, unii privesc spre cer, alții și-au unit crengile în bolți sărace deocamdată.
 Ca niște  bătrânei  la sfatul  de amiază.
 Raze piezișe pătrund greu printre ele, mângâind scorburile și coaja crăpată .
Au fost și vijelii.

 Copacii bătrâni n-au făcut față. Rafale de vânturi le-au biciuit fețele. Unii au cedat, scârțâind. Potecile sunt pline de vreascuri.Trunchiuri frânte zac uitate.

Atâtea lemne cât să încălzească  un sat întreg de bătrâni neajutorați.
Mă gândeam că ar trebui să adune cineva risipa de lemn.

Au venit și mâini mai puțin curate, au  tăiat, au tot tăiat....bieții arbori! 

 Biata pădure.! 

Ce s-a întâmplat cu castelul ei, când verde, când arămiu?

În drumurile mele, am văzut, de la fereastra autocarului, nesfârșitele, fabuloasele păduri vieneze.

 Curate, verzi, cuminți. Potecuțe însorite urcă liniștite sprintene, printre brazi, în taina zilelor de vară.
Vienezilor   nu le place  doar  muzica.

 Ei iubesc  mult pădurea!

viața în travesti

Cum să poți semăna  cu ceilalți, când ești sortit să fii, totdeauna, tu însuți?

Să plângi, când  nu-ți folosește la nimic?

 Să zâmbești  în margine  de  gene, mângâind  icoana  unui timp rătăcit?

Să treci cu nepăsare mai departe, prefăcându-te  că  toate sunt mereu  la fel?//

Într-o vreme, sunt mulți ani de atunci, abia terminasem facultatea, într-o iarnă geroasă ca asta, ne-am cunoscut în stația   de autobuz.

   Dădea să fugă noaptea, ziua își scotea  din manșonul gros degetele  înghețate,abia se deslușeau siluetele celor care  așteptau autobuzul.  
Doamna H  era învățătoare undeva, într-un sat de pe valea  Râului Doamnei.Navetistă.  Ca și mine,fiecare în altă parte a județului. Până în  vară, zi de zi, mergeam împreună  la autogară. 
Câte nu ne-am povestit, au urmat vizite, chiar și vreo câteva petreceri de familie...

 Viața are drumurile ei, ne vedeam tot mai rar, într-o vreme  era  bolnavă, s-a pensionat mai apoi, aceeași discretă  cochetărie, mers mai încet,alți ani trec în goană, un picior nu prea o mai ascultă, nici brațul drept  nu vrea să mai fie cum era, capul se mișcă într-o parte și-ntr-alta, cât de  dureroasă este  singurătatea, mereu nerostite discordanțe....

 Cu ochi dilatați de uimire, arbori înalți străjuiesc bulevardul. În haina lor sumară, tot  frumoși sunt. 

Am recunoscut-o imediat. aștepta un autobuz  în stația situată față în față cu cea de odinioară. Câteva fraze, urări, ochii ei cătau departe, nu m-a recunoscut, s-a ferit  să-mi spună, lacrimi mari  alunecau pe obrazul  brăzdat de  susurul  timpului. 

 Neliniștită staționare la răscruce de drum....

”Umanitatea- un scenariu perfect!”

Motto: Urmașii tăi îțí vor strânge recolata`.
Vergiliu
Pentru nimic în lume nu aș fi ratat deschiderea Jocurilor Olimpice de la Rio, chit că trecuseră două ore după miezul nopții. 
 Am rostit numele țărilor participante, cu bucuria copilului care vede pentru prima oară un film cu părinții. 
Toate culorile curcubeului laolaltă, toate drapelele lumii fâlfâind în același ritm. Roșu, alb, albastru, negru, galben și atâta verde, mov și gri, argintiu, eleganță și tradiție, ținute ale băștinașilor africani, bărbați chipeși, fete frumoase și zvelte, tinerețe, bucurie,

optimism și încredere!
 Tradiție și modernism, fuste scurte, fuste lungi, flori, stegulețe, triciclete încărcate cu flori, copăcei, dans și lumină, coronițe, brățări, tobe, prestanță, pălării și sacouri, eșarfe în toate culorile firii, blițuri, copii fericiți, purtând arbori micuți, simbol al triumfului vieții, zmeie ca-n povești!  
 Nume greu de ținut minte, unul mai frumos decât altul,sportul vorbind o unică limbă- limba competiției demne. 
Echipa refugiaților în alb și albastru, câte aspre povești...
 Brazil!
 Uluitoare sărbătoare, Maracana, Samba, Karioka, veselie, ritm de legendă, măreț carnaval! 
Atâția voluntari!
 Sportul face armele să tacă! 

207 delegații din tot atâtea țări, peste 11000 de sportivi. 
România, Cătălina Ponor!
 Carlos Nunzman, președintele  Comitetului Olimpic  de Organizare„Astăzi, aici, se deschide o lume nouă!”Brazilia primește lumea cu brațele deschise, Rio- cel mai frumos loc din lume!
” Thomas Bach,  președintele  Comitetului Internațional al Jocurilor Olimpice„În lumea olimpică suntem cu toții egali. Valorile comune ale umanității sunt mai puternice decât alte forțe.” 
„Trofeul Laurilor Olimpici”i-a fost înmânat kenyanului Kipchage Keino„Alăturați-vă nouă pentru a-i sprijini pe toți tinerii lumii; ei au nevoie de mâncare, adăpost, educațíe. 
Venim pe această lume fără nimic, plecăm cu nimic.
 Dumnezeu este mare!„

 Gilberto Gil, Caetano Veloso, Anitta- toate vârstele laolaltă! 
Dorința de pace, de armonie în diversificare. 

Și a venit flacăra olimpică- un foc mic, flacăra este ea însăși măreață!
 ”Să fim mai înțelepți! Să vindecăm natura!”
 Și văzând eu atâta grandoare, atâta frumusețe răspândite în naturalețea clipei, m-am gândit iară și iară, atunci, în miez de noapte la nemuritorul vers al lui Schiller, ” Pe Pământ și sub soare este loc pentru toți!” ( Vânătorul  din Alpi)
Ce idee extraordinară, aceea cu semințele plantate de fiecare

sportiv: din fiecare sămânță va crește un arbore, iar toți  laolaltă vor fi o pădure. 
Și Terra va fi mai puternică, cu mult mai curată. 
Trebuie să învingă viața! 
”Să fim mai înțelepți! Să vindecăm natura!
Cei mai buni 10000 de sportivi din lume își împart mesele și sentimentele.”

in gest suprem de multumire

 
Ca sunt  castani, frasini, ulmi, salcami, brazi, stejari sau tei,  ca  se incumeta sa-si inalte fruntile  pe semete  piscuri de munti, pe dealuri molcome , in vai sau  ograzi, la margine de sat sau  pe langa  luminate ferestre, copacii- arborii, cum ii place unui prieten sa-i numeasca- isi unesc, parca, eterna lor  ruga, privind  mereu catre cer.

In semn de multumire.

Vin din adancuri.

Tasnesc  din nimic.
Ii ploua, ii ninge, ii mangaie vantul, alteori ii indoiaie, plesnindu-le  in ropot obrajii,  ii rasfata  soarele si roua, unii   isi pierd , cu fiecare toamna, podoaba  de verde, vorbesc in soapte doar de ei stiute, plang, se framanta, zambesc in siraguri de flori...

Mereu cu ochii atintiti catre cer.
 Intr-un gest dumnezeiesc de a-l uni cu pamantul.

Au inflorit teii!
Te imbata parfumul  lor, cules  in fluturari vaporoase, risipit generos , mai apoi, in  stropi de candoare printre  rasfirate buchete  de aur nestins!