când toate se topesc în dor

povești adevărate pentru prieteni💓

Plouă. Mărunt, apăsat, plouă și cu aduceri-aminte...
„bine știți, bine să-mi dați...”

Bărbații făceau negustorie.
Cu porumb, grâu, orz, ovăz.
De cu seară, încărcau în căruțe saci mari, strânși în sârme și sfori împletite, de urzică . Cu felinare prinse de oiștea căruței, plecau în convoi de câte trei/patru.

În toiul nopții.
Mai către primăvară, când gândeau ei că prin sud proviziile adunate toamna s-au terminat.
Până să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri... Un nume îmi trece vag prin minte- nume de sat, Albeni.
Bântuiau hoții.
Printre lacrimi strânse în bărbie, făcând în gând cruce către Dumnezeu, temătoare, femeia punea, sub paie,pe lângă haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, în loc știut, toporul.
Bărbații întârziau o săptămână, poate chiar două.
La întoarcere, se așteptau unii pe alții./
Poarta căsuței era mereu deschisă, căzut într-o parte, zăvorul de lemn uitase de timp și de așteptare. Lată cât două palme, cărăruia ivită printre tufe de troscot se oprea sub ferestruica mereu luminată.
Fustă neagră, creață, lungă până către glezne, bluză de diftină turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele, broboada scurtă, mărginită în ciucuri, înnodată în creștet.
Ochi albaștri, mici, iscoditori.
Lumea îi spunea bobăreasa.
În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia încăpeau câteva femei.
Veneau și din satele învecinate.
Lea Fănica așeza măsuța cu trei picioare pe capătul dinspre fereastră al patului.Bobii se înșirau frumos, unii după alții.
Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa să știți să-mi dați de știrea lui...și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.
Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi, care se aliniau, doar ea știa cum,în grămăjoare de doi/trei/patru .
De fiecare dată, unul rămânea stingher.
Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...
Agățată de fusta mamei, m-am strecurat, de câteva ori, în cămăruța cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra un pic mai înaltă decât mine. Să ascult vorbele scăpate în mișcări iuți, printre stropi mărunți, aurii.
Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.
Și să mângâi în gândul meu de copil fruntea brăzdată a femeii, aplecată pe masa de bobi învârtiți, înflorind în speranțe

”Quo vadis?”

  Tot ce  ne  înconjoară este parte din noi, cum noi  suntem în tot.

Cât de  bine  poate să ne fie, dacă nu învățăm nimic din lecția fără de cuvinte a Naturii?

   Plouă tot mai  rece în mai, vijelii  și inundații  bat peste  noi, mor oameni gonind ca nebunii cu mașinile lor luxoase, averi se tot strâng în conturi, ura  se revarsă în vorbe  până mai ieri  tăinuite,războaie strivesc vieți, așezări și holde.

 Doamne, cine și ce mai suntem noi, muritorii? 

p.s. citeam undeva că, la 29  mai1453,cădea Constantinopolul,simbol al culturii și al civilizației medievale...

o verighetă neagră, de aramă,

un târnăcop, un degetar, o ramă..”

  Poemul poate fi considerat obositor, numără atâtea strofe...
  Îl știu din  gimnaziu, era în manualul nostru.   La vremea aceea,  îl știam aproape în întregime  pe de rost.
 Câtă durere...
 I-am înțeles  cu greu  mesajul,  nu știu dacă profesorul nostru,  Domnul  Gheorghe  Fulga, ne  va fi  dat  multe detalii, ce știu este că am rămas  cu  o mare admirație pentru  Eugen Jebeleanu, cu a cărui ”Elegie pentru floarea secerată”, m-am întâlnit în liceu.
S-a întâmplat ca, în  1987, să  merg într-o excursie în  Cehoslovacia, prima și ultima, de altfel, înainte  de  89.
  În drumul   dintre  Praga și Karlovy Vary, am zărit, din mersul autocarului, o plăcuță: Lidice”.
  Mi-au revenit în minte  strofe din  poemul învățat în   gimnaziu.  I-am sugerat  organizatorului excursiei, era un ceh stabilit  în Pitești,  să ne oprim.
   A tăcut.  Nici la întoarcerea în Praga nu a fost mai vorbăreț.
  Au trecut anii,  în biblioteca mea s-au adunat multe cărți, astăzi am căutat  volumul  lui  Eugen Jebeleanu, nu l-am găsit, o să dau într-o zi peste el.
 Noroc cu  google!
  Fă-ți un pic de timp și citește, poate  cauți și afli   explicația  ultimelor versuri.
”.Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?
Pe câmp eram nu trei, ci milioane!„

  Ce crudă ființă poate fi omul...

„ – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.
– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...
...L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.”

 DE CE?
 ”Lidice”, Eugen Jebeleanu


Îţi aminteşti, Ioane? Era iarnă.
Zăpada încăpuse-ncet să cearnă
tremurătoare, în întreg văzduhul,
fulgi uriaşi, legănători, ca puful.

Lăsasem Praga-n urmă -n dimineaţa,
cu turlele topindu-se în ceaţă.
Tăia maşina câmpu -ntins ca tava.
Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.

Spre Lidice goneam. Nu întrebam
nimic niciunul. Ne uitam pe geam
cum rând pe rând zburau în urma noastră
cîte un sat, câte o pădure-albastră.

Războiul se sfârsise. Unde ieri
călcase tancul, azi treceau mineri
şi, peste codrii destrămaţi, domoale
suiau păduri de fumuri, din furnale.

Goneam spre Lidice, când, fără veste,
maşina străbătu șoseaua, peste
zăpezile zburătăcite-n stol,
trecu pe câmp, făcu un scurt ocol

şi se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.

– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...
...L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.

Privirăm până-n zare amândoi:
ţesea ninsoarea, harnic, pânze moi.
Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul.
Sub noi, un sat întreg şi-avea mormîntul.

Şi-n tot acest pustiu, un mic muzeu.
Întrarăm toţi: tu, cehul şi-apoi eu.
– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!
Ne aplecarăm muţi către perete.

Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,
un pumn de lucruri mici, carbonizate:
un toc, un ban, o zgardă ruginită,
un fluier sfărâmat de dinamită.

o clanţă, nişte ochelari betegi,
de sârmă, pentru ochii de moşnegi,
o verighetă neagră, de aramă,
un târnăcop, un degetar, o ramă...

Şi, într-un colţ, sub sticlă, lîngă uşă,
două patine mici şi o păpuşă...
Vârâsem unghiile-n carne adânc...
Lacrimi veneau – dar nu voiam să plâng.

Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.
Dar mă ţineau micuţele patine.
Ningea. Patinele... ce-ar mai sclipi,
De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!

Privirăm călăuzul. Nu plangea.
Mâna-i, arzând, pe-a noastră o strângea:
- Tovarăşi... N-am mai spus niciun cuvânt.
Un zid eram toţi trei şi, peste vînt,

peste zăpezi, peste pustietate,
suiau din ura noastră ziduri late,
neînvinse ziduri, mari pereţi de ură,
crescând din noi ca o semănătură,

şi înfrăţite cu-alte ziduri dese
din ura lumii – rodnică – purcese.
Ca nişte fierăstraie mari de piatră
tăiau văzduhul, înălțându-se vatră

mai vie decât satele distruse
din Lidice-n pământurile ruse.
Cât munţii lumii, zidurile grele
Luceau sub geana roşiei noastre stele.

Şi-am pus de strajă ura, să vegheze
Din colţi de cremeni, sus, pe metereze.

Ningea mereu. Dar – ți amintești, Ioane?
Pe cîmp eram nu trei, ci milioane!„

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lidice

„Omul nu este doar o ființă finită,

cum vrea să afirme gândirea contemporană, ci şi o fiinţă infinită; el este infinitul sub o formă finită, sinteza finitului şi a infinitului.„
Nikolai Berdiaev, filozof

Nu m-au ocolit deloc problemele, la  viața mea, așa că nici eu nu am putut sări peste ele.  Cum, necum,  uneori  cu  mai multă răbdare, alteori  cu nervi,  ba chiar cu strâns din pumni  sau cu  lacrimi șiroi, le-am cam dat de capăt.

Îmi vine în minte o întâmplare, era vară ca și acum, poate  să fi  fost chiar  jumătatea lui august. 

 Fiul cel mic era student într-o   țară europeană.  Cu bursă.  Ca să -și poată menține  bursa și în anul IV, avea  nevoie nu doar de  note bune. Îi trebuia, din țară, o adeverință cu salariile părinților.  Cumva,  trebuia să justifice că,  dacă   nu ar mai învăța bine sau, din cine știe ce motive  bursa de acolo nu ar putea acoperi creditele,  banii să fie recuperați din salariile de profesori  ale  părinților, salarii care, oricum, erau modeste.

 După ce am bătut pe la nu știu câte uși,epuizată de  câte ori  trebuise  să povestesc ce vreau și de ce , am ajuns  în biroul unui director de la finanțe.

 Omul era  foarte fericit. Nu  pentru că venisem eu cu o problemă, ci  pentru că tocmai primise diploma de  doctor în finanțe. A fluturat-o  mândru,  el ocupa ditamai fotoliul, eu mă așezasem pe un scaun, l-am felicitat și am  povestit  ce  voiam.

  S-a uitat la mine, a ridicat o sprânceană   („student  în Franța, doamnă, și vrea  să plece în Germania?”)  Am spus   că  asta este  voința    fiului meu și că nu fac decât să cer un act etc.

  Și-a chemat secretara, i-a spus ce și cum și m-a invitat  luni  ( era vineri)  să  iau adeverința.

  Nu mai puteam de bucurie!

  M-am prezentat  luni,  am primit adeverința  parafată și semnată de  domnul director.  ( doctor în finanțe,  doctor care   plecase în nu știu-ce țară- în vacanță)

 Acasă, aveam să descopăr  că,  din totalul  celor  două salarii, lipsea ultima  cifră, adică, înțelegi cum vine treaba?   modeste cum erau, salariile  fuseseră  scuturate rău.

Cu semnătura  noului doctor în ale  bugetului.

  Au trecut destui ani  de atunci.

  Din nou  am probleme. De alt  gen, dar tot probleme.

 Acum ar trebui să se rezolve prin telefon.  Sau on line.

Să-ți spun că nu vreau să mă plâng?

 Aștept.  

Sunt răbdătoare. 

Pentru o zi

mai bună decât cea de ieri!❤️

În ultima vreme, vreau , nu vreau, cunosc multă lume. „Cunosc” este impropriu spus. Vreau să zic că interacționez cu mulți semeni, care ar trebui să fie oameni, nu-i așa?
Unii sunt.
Alții, vai, Doamne!
La început, am reacționat în funcție și de starea pe care mi-o producea situația.
Învăț, treptat, să prețuiesc MULT viața și sănătatea.
Și , dacă simt că vreau să mă înfurii, număr în gând până la, nu mă întreba până la cât , că nu țin cont, apoi, după ce ajung acasă, mă bucur de florile mele. Zilnic înflorește câte una sau se menține alta. ș Apoi deschid cărticica asta a lui Dalai Lama.
Bunăoară, la pagina 113.
”Datorită naturii meleca ființă umană, nu am interese independente de ale celorlalți. Fericirea mea depinde de fericirea lor. Așadar, atunci când văd oameni fericiți, mă simt la rândul meu mai fericit, și mai puțin fericit atunci când vădoameni aflați într-o situație dificilă.
De exemplu, când vedem imagini la televizor cu oameni înfometați din Somalia, inclusiv bâtrâni și copii, automat ne simțim triști, indiferent dacă acea tristețe ne îndeamnă să ajutăm efectiv sau nu”.

Tu ce mai spui?

ne spunem povești

Pentru o zi luminoasă!

”Ne spunem povești,ca să putem  supraviețui„.

  Joan   Didion

Zilele  fug. Unele curg, altele  năvălesc.

  Unele  pot fi banale, altele sunt agresive. Pe toate le primești cum poți.

  Printre picături, te întorci către suflet, pentru că acolo  găsești  mereu energie.  Chiar dacă ea  vine  de undeva.

 Tot căutând soluții pentru niște probleme presante, am  descoperit câteva însemnări care vin tocmai dintr-o iarnă frumoasă a copilăriei.

  Ce bine, ce cald era acolo!
  Nu știam de  apăsări, de  incertitudini. 

Trăiam în lumea  poveștilor!

Și tot în  graba căutărilor mele  am descoperit un articol despre extraordinara  civilizație din școala Coreei de Sud!

  Am citit, mai pe iarnă,  o carte a cărei acțiune începea  în Coreea de  Nord  și se încheia într-un fel de cerc  în cealaltă Coree  luminosă, cu trecere prin China și prin Mongolia.
” Drumul  către  libertate” ( autobiografia   unei refugiate  din Coreea  de  Nord), de  Yeonmi  Park.

  Mă   gândesc în clipa asta că alta ne-ar fi  viața, dacă și  la noi  învățătura de carte ar  putea deveni o prioritate.

  Tuturor ne-ar fi  mult mai luminoase drumurile!

de ieri si dintotdeauna
Mai tii minte iernile bogate din copilarie, cand neobosit, din inalturi, cernea cu nemiluita, troienind curtile si drumul?
In  serile lungi, ne adunam in jurul sobei- soba adevarata, proaspat varuita-patru colege de scoala, cred ca eram prin clasa a II-a. Locuiam   aproape una ce alta,  totdeauna ne aducea acasa cineva din familie.
Pe scaunele mici, rotunde, cu trei picioare, citeam .
 Pe rand.
Si la  povestit ne venea randul.
 Cartea cea mai draga a acelei ierni a fost”Povesti„, de Fratii Grimm.
 Atat a fost de citita, prin atatea maini de copii a trecut, ca  a ramas fara coperte, iar paginile i se injumatatisera.
 Mi-e tare dor de foile galbui, fosnitoare, si de lacrimile   noastre de fetite , care nu prea reuseam sa mai separam  ce era adevarat de  ce crease  mintea  autorului.
 Cartea s-a pierdut.
 Viorica si Valentina sunt in  colturi diferite de tara, ne intalnim tot mai rar... Ana  a urcat într-un loc  doar  bănuit.
Undeva, sub cute  de suflet, povestile sunt treze!
O prietena de peste Ocean imi trimite, din cand in cand, niste povestioare .
Tocmai am citit acum o traducere din limba greaca.
Dupa o viata , in care nu a facut nicio fapta buna, la capatul zilelor, o batrana ajunge in Iad.
Mult s-a intristat ingerul  pazitor, dupa ce, cautand  in cartea trecutului ei, nu a gasit nimic  care sa o salveze.
A mai scormonit.
A gasit , undeva, ceva- pe cand era si ea tanara, intr-o zi, un cersetor i-a cerut ceva de mancare.
 Manioasa, femeia  a scos  o ceapa salbatica, aruncand-o in nevoiasul trecator.Ingerul a mers la Creator , i-a povestit intamplarea, iar  Dumnezeu i-a spus:
-Ia o ceapa salbatica si spune-i batranei  sa se prinda cu mainile de ea.  Daca va reusi sa iasa din Iad, o vei duce in Rai.
Mult s-a bucurat ingerul, si mai mult s-a bucurat batrana, care si-a infipt repede  mainile in ceapa salbatica.
S-a intamplat atunci ceva neasteptat:  zeci de osanditi  incercau sa se prinda de picioarele babei, vrand sa scape din Iad.
 Revoltata, ea ii imbrancea:
- Ceapa este a mea! Voi nu aveti parte.
In imbulzeala , ceapa s-a rupt, iar batrana si osanditii s-au pravalit ...
Trist, mai trist decat fusese vreodata, ingerul s-a indreptat singur catre poarta Raiului.

despre noblețe în vremuri mai puțin obișnuite

Drumurile  mele  în lume au  început  așa, pur și simplu, fără să-mi dau seama.
Într-o zi, o colegă de cancelarie, profesoară de fizică, soție de marinar - nu-i mai rețin numele și-mi pare rău-  mi-a povestit că soțul ei,, care cutreiera , temerar, lumea, i-a sugerat  să se ducă în excursii.  Ea l-a ascultat și  mi-a

 transmis  și mie un fior, care se ascundea undeva într-un colțișor de suflet încă din anii de liceu când, o  costelivă  domnișoara  Lupescu, altfel  excepțională profesoară de geografie, într-o oră ne-a   povestit despre Andaluzia
Îmi  dădea  câte  un 9,, dar , nu la foarte mare distanță și câte un 4,  le  proteja pe colegele mele de clasă, fostele-i eleve din gimnaziu,  cărora le-aș  fi  tras eu câte o palmă, dar nu sunt agresivă.
  Și ne-a spus:
-Fetelor, dacă veți   deveni mămici și veți avea  o fată, să o botezați  Andaluiza:  Sună atât de  romantic,  atât de   aproape-departe!”
Se referea la Andaluzia!
Nu știu dacă acestea  îi vor fi fost cuvintele, eu  am simțit că în ora aceea de geografie   mi s-a cuibărit în suflet ceva special . Un dor  fără. sațiu, vorba poetului!
Domnișoară bătrână, elegantă fără ostentație,  tobă de carte, cred  că   trăise vreodată o dramă în iubire.
 Un dor de a vedea lumea la ea acasă!

  Am reușit să  văd mare parte din Europa  într-un grup organizat.

 Colega mea, nevasta de marinar, m-a ajutat  să  mă hotărăsc.  în  a cunoaște cât îmi permiteam  economiile de profesoară, ai cărei  fii nu maiaveau   nevoie de ajutorul ei financiar..
Iată-mă, așadar, într-un grup  mixt, nu doar  ca genuri,  jumătate  bucureșteni, jumătatea cealaltă din Miercurea-Ciuc.

Sta să  apună soarele în  într-o zi de vară, când, pe  Guadalquivir, mi-am amintit de   tulburătoare domnișoară  Zoe  Lupescu.
Sclipea  divin apusul,  se legănau  valurile, sta să apună soarele  cu discul lui de aur cu tot. Croaziera pe Guadalquivir  mi-a amintit de romantismul înăbușit al    domnișoarei  Zoe  Lupescu.

Grecia!
  Căldură insuportabilă, nu aveam încotro, zilele fugeau.
  Peștera lui  Zeus!
 Cred  că  o poză/ două, pe vremea aceea, din 2005 cred, aveam un aparat  de fotografiat greu, rusesc,  am surprins  câteva imagini.
 Coboram, fiecare  cum putea,  treceam unii pe lângă alții,uscat, dealul  grecesc cu meandre și pietre ,  căldura  sufocantă, oboseala ăși  spuneau cuvântul.
 M-am oprit, am cules câteva floricela, , crede-mă, le șterg de praf, nu pot să mă despart de ele....
Domnu  doctor  (  îi știu numele) a trecut în viteză  ,  urma fiul lui, apoi  fata, doamna  venea greu de tot, dealul  uscat  era tot  mai abrupt,  mi-am continuat drumul, am ajuns  la autocar.
 Bogdan, organizatorul excursiei,  ne-a  înmânat , când toți  au sosit, pachețele cu mâncare pentru drum.
  Până atunci, fuseserăm niște răsfățarti   cu  talentelele culinare grecești.
  În  încheiere, grecii  ne-au dat pentru  muuulte ore de mers cu autocarul, doar așa, cât să nu  murim de  foame.
  Locul meu    era  paralel cu al familei  domnului doctor.
 El a descgis  punguța  maronie,  a scos un șervețel cu care și-a curățat, cât s-a putut mâinile, apoi  a așternut  batista pe miniscula  măsuță  cu care era înzestrat fiecare scaun,  a potrivit-o și  a ordonat „feluril de mâncare e”: o bucată de  pâine, un triunghi de brânză topită, un ardei gras, câteva  măsline  și o  prăjiturică  în crăticioara ei de  hârtie  gălbuie.
 La gât , și-a prins  al doilea șervețel.
 Cu mișcări  de   lord, a înghițit fiecare bucățică, fiecare  fărămitură,  a strâns totul și , după ce  a  depus   bulgărașul  de resturi, care nici nu erau resturi, în  sacul  destinat  gunoiul, a tras un pui de somn.
Nu știu ce  mai fac  domnul doctor și familia lui, ce știu este  că , în câteva rânduri  mi-au apărut în minte  întâmplările petrecute în urmă cu mai bine de cincisprezece ani.
  Învăluite într-un sentiment cald, chiar tandru.
Mi-am reamintit astăzi, din nou.
  Trăim vremuri grele, grele de tot.
  Nu mi-am făcut provizii, nu am putut, poate  că așa sunt eu construită., să cumpăr  cât se cuvine
  Noroc  cu  o   tânără  colegă de meserie, vecină, care se îngrijește  ca frigiderul meu să nu plângă.

Am citit  că un primar nu știu de unde  a primit mită în vremurile astea în care unii  nu  au ce să le pună copiilor pe masă, că un asistent medical  a furat din spital  măști și mănuși pe care le-a  vândut  apoi la suprapreț, , că niște vecini  au hăituit-o pe vecina lor, asistenta contaminată....
Omul:
prinț, cerșetor,  hoț, cult,  ospitalier,  credincios,  abandonat, înavuțit,  petrecăreț  fără opreliște,  cu frica lui Dumnezeu, arțăgos,  politician,  analfabet funcțional,  cooperant, grijuliu, reclamagiu, fustangiu,  sabotor pribeag,  răbdător,  elegant,  dezinteresat, trădător, dedicat ,chibzuit, sperios, zeflemist, cosmopolit,  delirant, onorabil,  divorțat,  abandonat, optimist,bătrân, bolnav,  tânăr, în putere,  egoist,  generos,  bogat, sărac, parvenit,  cartofor, neobosit,  gură- cască, limbă-spartă, strângător, zeflemist, onorabil, peticit,  panicat...
 Acesta este omul  pe care  Dumnezeu l-a creat?

”mugur alb, și roz, și crud...”

În naivitatea  mea, am crezut că , de astăzi, tot omul, acolo, la locul lui de muncă,  va fi mult mai atent, mai griluliu  cu   celălalt. 
Adică,în  magazin, o să văd  recipientul cu dezinfectant, vânzătoarele de la  raionul de legume și fructe  vor purta  mănuși  transparente....

 Aș,  doamna care vinde   nuci, o pensionară  chemată  nu știu de  ce,  aproape distrată,  generoasă cu  diminutivele: ”ciocolățică„,  ”lămâițe„  le  pune în pungă cu mâna fără mănușă,  o alta  din piața descoperită, la doi pași  de mașini, autobuze, trecători,  ia merele, pătrunjelul,  ceapa verde, cu aceeași mână  cu  care primește  banii, dă restul...
Un grup vesel de liceeni, mai multe fete,  se îndreaptă către stația de autobuz.
Aud că mâine este mare adunare  în parlament..
Câteva sute de persoane.
Măi  frate,  care este  România reală?

O   speranță  tot am: muguri roz își clipocesc  genele  către soarele cu dinți !

Mi-am luat un mărțișor:”Joker„

Un film la care se plânge fără lacrimi.Se plânge cu sufletul. Plângi trădarea omului de către om, de către societate.

Un film foarte bine realizat, un film complex.
Nu ai ce să povestești.

, trebuie să-l vezi!
”Sper doar ca moartea mea să aibă mai mult sens decât viața mea”-Joker, un om bun, la început, transformat de societate într-un criminal feroce .

Joker poate fi oricine, poate fi lumea toată căreia i se întoarce spatele.

De ce ne ducem la școală, de ce învățăm, de ce , de ce? dacă nu ne pasă?
Cel de alături este om, om ca și tine, ca și mine.
De ce să-l privești de sus, pentru că tu ai avut succes, în vreme ce el este un bolnav cu multe probleme?
Mare fim- Joker!
Dacă-l vezi este ca și cum ai privi lumea toată în oglindă.
Sau dacă te-ai privi pe tine din interior.
„Joker „este despre ceea ce putem deveni noi și ceilalți, dacă nu iubim, despre ce pot face cei neiubiți, izolați și marginalizați de către societatea care, dacă mai crede că trebuie să se uite la cei care nu au reușit de la înălțimea sucesului, să nu se mire când cei ignorați vor deveni o masă critică, nebună și alienată.
Îi vor ucide pe cei ce nu i-au lăsat să trăiască.

Nebunia poate deveni contagioasă, acesta este unul dintre mesajele filmului.
Iar ea nu poate fi vindecată, sau mai exact, estompată, decât prin implicare, grijă și empatie.
În afara acestora nu rămâne decât iadul.

„Dorința

   pe care o avem când năzuim spre un anumit bine este însoţită de iubire şi apoi de speranţă şi bucurie, în timp ce aceeaşi dorinţă atunci când năzuim să ne depărtăm de răul contrar acestui bine, este însoţită de ură, teamă şi tristeţe, din care cauză este socotită contrarie sieşi.”
René Descartes.

De-a lungul anilor, am reușit  să  am o bibliotecă  frumoasă!    Multe  dintre  cărți  le aparțin copiilor mei, care  au în sânge   dragostea  de carte, dragostea de lectură, motiv care , fără  modestie o spun,  îmi  creează  un fel   special de  mândrie.
   Unele cărți îmi sunt foarte aproape de suflet, le pot mângâia  coperta  înainte de a le redeschide, le las pe ele   să-mi arate  una sau mai multe pagini speciale.
 Au ele, cărțile, acel ceva  pe care   omul nu-l poate avea: o tăcere care nu intimidează, o tăcere care te atrage, te liniștește, te captivează!

În penultimul an de facultate, profesoara de gramatică franceză structuralistă  ne-a obligat să traducem- mai apoi aveam să înțeleg  de ce-   multe pagini din „Discurs asupra metodei.”
 A fost o muncă   grea de tot, cartea păstra urmele strădaniilor mele. Și ceva  mai mult decât suflet.  nesomn,  grijă,  chiar pasiune.
O colegă nu mi-a mai restituit-o .
  Nu pot să uit cartea aceea...
Am căutat caietul în care aveam multe însemnări.  Nu l-am găsit... .

   Poate   că într-o zi,  o să dau peste el.
Cineva, un prieten  pasionat  de   matematică și de filozofie, a adus astăzi  niște însemnări   fascinante. După ce le-am citit, m-am gândit  la cartea mea, la mine, cea care traducând    din   René Descartes, învățam să  mă  cunosc.

 Și mai ales,  să  cunosc.
.
*Numai pe gândurile noastre suntem pe deplin stăpâni.„
*Cele mai mari minți sunt capabile de cele mai mari vicii, precum și de cele mai mari virtuți„.
*În fond,  mă îndoiesc și cuget, presupun tot timpul faptul că Eu mă îndoiesc că Eu  cuget, deci  că Eu  exist.
*Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist, exist, deci Dumnezeu este.”

René Descartes.

Mască peste mască

„O mască dați-mi! Mască peste mască!
De-acuma ochii răi n-au să-mi cunoască
Metehnele, și masca va roși
În locul meu””

W Shakespeare

Cât suntem (de) adevărați/cât suntem actori?
Că actorii sunt oameni ,nimeni nu poate nega;
că toți oamenii ar fi actori este o chestiune discutabilă.
Ca să fii actor, trebuie să ai talent. Și memorie.Și încă mult mai mult-acel ceva , care să te facă special. să treci de la o stare la alta,să iti asumi nu știu cate categorii de personalitate, câte existențe, câte destine...și toate astea, fără ca personalitatea proprie să fie afectată in adâncurile ei.

Poate că și noi, oamenii obisnuiți, suntem în fiecare zi, dacă nu, chiar în cuprinsul aceleiasi zile, alții; în funcție de conjuncturi, de semenii pe care ii întâlnim, de relațiile noastre, serioase sau întâmplătoare.
Cineva zicea ca împrumutăm măști, le purtăm o vreme, le abandonăm, construim altele și tot așa.
O fi, cine mai știe?

Jucăm roluri, unele dragi, altele costisitoare, unele dureroase, zâmbim, lăcrimam, suntem regizori fără specializare, actori pe o scenă cu sau fără cortină, nu cerem aplauze, viața ne dăruiește ce vrea ea.

Să vezi partea plină a paharului

( că  nu ai încotro)

Dărâmată  în urmă cu doi ani, cu promisiunea  că   până în primăvara lui  2018  se va construi în locul ei o alta modernă , mai   înaltă, mai frumoasă, ( probabil), cu chiu, cu vai, piața  se ridică moșnegește, cu haina ei de plastic colorat, în mijlocul unor dughene  improvizate  prin diverse  colțuri, unde  foștii piețari își   vând  produsele.  Legume și fructe, pline de praf, că  trec atâtea  mașini,  atâția oameni, încoace și încolo.  Prețuri mari, mai ales la sfârșit de săptămână,  legume  obosite , săracele,  de atâta drum, că vin din Grecia, Ungaria, Turcia. Dacă  nu erau coapte   când  au fost încărcate , s-au prăjit  la înghesuială, în călătoria    lor  spre cumpărătorul  cu portmoneul mereu pregătit. 
Altfel este  bine, dacă nu iei în seamă noroiul, băltoacele,  culorile tot mai greu  de definit  ale cireșelor grecești și ale pepenilor obosiți, săracii și ei, după  zilele de plajă  forțată.

De când s-a turnat asfalt  cârpit , în fața pieței, că nu sunt  bani pentru o bandă completă, lumea  a avut grijă să-și marcheze trecerea. resturi de țigări,  bilete de autobuz, capace, artă, nu alta!

 Să fie clar: respect absolut toate meseriile, că nu putem trăi unii fără alții, dar  nu le înțeleg pe  vânzătoarele  care  fură, fură, pur și simplu,  așa cum or fi învățat, fie de  la părinți,  fie de la  ăi mari. 
Aleg  eu  bucățile de carne din galantar, cu cât mai puțină grăsime- vită și  porc-   ea, vânzătoarea,  taie carnea în bucățele, o pune  în   mașina  ei  șmecheră, apoi o  răstoarnă în punga aia colorată de plastic. Acasă, descopăr , surprinsă,  că   un sfert   din cantitate  sunt   ațe  și grăsime. ( fără exagerare)

Băi frate, mi se întâmplă  numai mie?

 Să-ți mai povestesc   întâmplarea de la ”atelierul de creație”? unicat....halal să-mi fie,  dacă  asta am vrut!
 A ieșit ceva, că doar buna- creștere  mă  oprește să spun  ce simt.

  

Tu zici că paharul ăla  din poveste  are două părți?

( cred  că ochelarii mei sunt   aburiți)

despre smerenie cu un maaaare semn de întrebare

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel, ca o mângâiere  ivită de undeva, se întrec în  zvonuri  glasuri vioaie de păsărele. Cerul  își  revarsă  generos  liniștea albastră  peste  lumea adunată în  curtea  bătrânului schit.
Sunt, vorba poetului,  ”Floriile   cu soare și  soarele cu Florii!„

Curtea  schitului, scările și băncile  din jur  sunt pline de lume..
Figuri și frunți de toate vârstele- netede,  ridate,  deschise,  umbrite de  întrebări, bogații se recunosc imediat după cum  zdrăngănesc cheile bolizilor parcați  în afara  schitului, oameni sănătoși, alții   suferinzi, bolnavi,  fete cochete, capete acoperite cu eșarfe păstrate doar pentru  zilele  speciale,  fizionomii liniștite sau disperate,  chipuri îndoliate, ochi luminoși, priviri căutând în gol,altele  doar ascultând slujba,  griji,  ochi iscoditori de copilași treziți cu  noaptea în cap, blugi  rupți în genunch, toate  laolaltă.
Liniște , atâta liniște! 

 Doar  vorbele preotului   răsună    peste  pacea locului.

    Slujba se încheie , parcă,  mult  mai pătrunzător decât în alte zile de sărbătoare. 

Descoperi  în  predica  lui   atâta învățătură despre  curățirea de rele, despre cum să faci bine  fără a te lăuda, despre  a fi smerit chiar  atunci   crezi că  nimeni    n-ar fi mai puternic decât tine.
  Peste  capetele plecate domnește ceva  ca o cuminecătură.

Ai zice  că  toți sunt ca unul. Că vorbele  ajung  chiar în suflete.
Cuminte,  mulțimea așteaptă să-și primească  ramura  de salcie.
 Predica se încheie  cu o  caldă urare de   bine.

  Și în clipa aceea,  ceva,  ca  un vânt iscat cine-știe-de-unde, aduce   o vânzoleală  absurdă,  capetele se ridică, se sparge tăcerea,  mâini  multe se agită  pe deasupra altor mâini, fiecare  vrea   repede, cât mai repede,  mănunchiul  verde, pletos, de parcă ar fi pe viață și pe moarte.  omul a uitat să fie om,  ce înghesuială,  ce  vorbe,nimeni nu  mai ține seamă de nimeni, de  rost, de  vecini, de respect.

Vorbele preotului au   rămas suspendate undeva, într-un alt timp. Acum se  dă bătălia- care pe care.
Nu   pricep nimic.
Este prima mea   confruntare  cu  spiritul dezlănțuit al unei  mulțimi înfometate  de A LUA  CEVA CE I SE CUVINE.
CEVA CE SE DĂ .

  Pentru o clipă  , mă întreb dacă  numind -o  haită, ar fi , totuși, prra mult.
  Sunt fericită că am scăpat teafără.
Uitasem și de ochelari...

Dincolo de poarta  bătrânului schit, îmi adun  gândurile.  Atâtea întrebări   îmi aleargă prin  minte.
Cum să-i înțelegi pe oameni?
Ce forță nebună să-i schimbe  în câteva clipe? 
Mai rămâne  loc de  bine,    așa cum este  binele?
   Mult mai multe întrebări rămân  fără răspunsuri .

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel,   în parcul din fața  Grotei  râd în soare  flori în toate culorile  firii!
Tăcută,  pădurea își  arată  fața ei cuminte,  curată, însorită...

tot mai sus, Cerul

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.

Se  dichisea  pe îndelete.

 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!

Într-o  seară,  să fi  fost vară cumva,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie  care spăla   rufele, în albie.  În mijlocul  curții.

În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.

Furată  de  gânduri, femeia  a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.

   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie,  Cerul  s-a întristat. 

Și s-a  ridicat . 

Sus, mereu  mai  sus.

Și  de acolo,  când  omul  uită   să  fie smerit, cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,  că se  întunecă  zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința....

Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea  măicuței mele.

Omul care nu mai sfințește locul

  Nici casa.  Nici curtea.Nici țara. 
Nimic.

Nu-ți alegi rudele.Nici  numele. Poți fi selectiv în privința prietenilor și a  colegilor  de muncă, vorba  ceea, până te frigi cu ciorbă.

Când vine  vorba despre vecini, lucrurile se complică rău de tot.

Dacă ar fi să amintesc cam cum  vedeam eu lucrurile în copilărie, o să-mi spui că nu are niciun sens să mă întorc cu gândul într-o lume, deja, apusă...o fi și  cum crezi tu.

  Nu pot  să-ți spun cât am urât ”filozofia„ comunistă prin care  s-a îngrămădit lumea  în  cutiile astea   de chibrituri gri, șterse, lipsite  de orice pic de personalitate, obositoare,   devenite, de  ceva timp, pestrițe, spoite în toate culorile, ca niște sorcove.  

De gustibus non disputandum!

Cu chiu cu  vai, prin anii  70, primii „proprietari în devenire„ se obișnuiau unii cu alții: plecau  dis-de -dimineață  la serviciu, trăgând  după ei copilașii zgribuliți,spre a-i duce  la  ”cămin”, dacă  reușiseră performanța   găsirii   unui loc,  la întoarcere, de  mână  cu  aceiași  micuți,dornici de joacă,  se așezau la  cozile  încolăcite, așteptând să prindă  un pachet de unt,  câteva ouă, un pui (  bogăție  curată) și cine--știe- ce-noroc- mai- aveau.

Mulți dintre întâii proprietari  de atunci  s-au risipit printre nori, alții  s-au stabilit la țară, cedând  locuințele  fiilor,ale  căror posibilități  financiare de a-și cumpăra vreodată o locuință sunt  doar  visuri. Au  venit  oameni  noi, lume  de tot felul.

Vârstnicii rămași s-au cătrănit  rău, greu  să mai  găsești  în  comportarea lor  ceva din  ceea  ce ai spera  să afli.

 Tu  crezi că  bătrânețea înnobilează?   înseamnă că n-ai trăit la  bloc.

Sau o fi altfel prin alte locuri?  cine știe?

Preț de  vreo trei ore, aseară, mi-a fost dat  să  particip (  nu-mi vine alt verb în minte) la  cea  mai stupidă dintre adunările  de bloc, a  doua, la care  m-am dus, în cei  46 de ani, de  când locuiesc  aici.

Cineva zicea  că nu este  bine  pentru tine, ca om , să ai regrete, că ele îți fac viața amară. Așa o fi.
  Nu este  chiar simplu: sub acelaşi acoperiş locuiesc 60 de familii, cu educaţie  diferită, instrucţie -ce să mai vorbim- deprinderi de tot felul, nivel de flexibilitate  în  comunicare absolut  delirant, şi câte şi mai  câte. 

Și  ești  și tu o  ființă, ești  proprietarul casei tale. Casă   vecină  cu altele, toate  înghesuite  în aceeași  cutie  de chibrituri. 

”Câte  bordeie, atâtea obiceie„ .Vezi,iar  mă întorc la   înţelepciunea  populară...

  Îmi impun  să  aleg  partea plină a paharului, adică  să   nu  observ  ce  strică   omul.  

Să mă bucur  de  ceea  ce  dăruieşte  natura!

despre demnități

(așa sau altfel?)

„Oamenii care dețin posturi înalte sunt de trei ori sclavi:sclavi ai suveranului sau ai statului, sclavi ai reputației și sclavi ai treburilor.Așa că ei nu au libertate nici în privința persoanei, nici a acțiunilor, nici a timpului lor.Este o ciudată dorință aceea de a dobândi puterea, pierzând libertatea, ori a dobândi puterea, pierzând libertatea, ori de a dobândi putere asupra altora, pierzând-o asupra ta însuți.Ridicarea în rang este trudnică, și prin strădanii ajung oamenii la mai mari strădanii; și uneori ea este josnică, și prin fapte nedemne ajung oamenii la demnități. Păstrarea demnităților dobândite este anevoioasă, iar coborârea este fie o cădere, fie cel puțin o umbrire, lucru trist.Mai mult încă, oamenii nu se pot retrage când doresc și nici când ar fi cuminte să facă aceasta; dar ei nu pot răbda să fie simpli particulari, chiar la bătrânețe și la boală, care ar cere să intre în umbră; fie ca bătrânii târgoveți, care vor să șadă mereu la poartă, cu toate că astfel își expun bătrânețea batjocurii„.

Francis Bacon, „Eseuri,” pagina 41.
p.s. cartea a fost scrisă în urmă cu jumătate de mileniu.

pe Pământ

și  sub soare este loc pentru toți.”

O spune  poetul  Johann Christoph Friedrich von Schiller
 10 noiembrie 1759, Marbach am Neckar, Baden-Württemberg/ 9 mai 1805, Weimar,
 înnobilat în anul 1802, 
 poet și dramaturg german,  unul dintre „prinții poeziei germane”.

Urmărită în  munți, o căprioară se simte  fără scăpare: jos prăpastia, nu prea departe- omul. 

Cu arc și săgeată.

Se aude atunci duhul munților:

-Omule, de  ce aduci jale și moarte până aici, la mine?

Pământul are loc pentru toți!

Friedrich. Schiller, ” Vânătorul din Alpi.„


Un bloc este o comunitate. Cât o stradă , cu locuințe concentrat așezate, pe verticală și pe orizontală. Uriașă cutie de chibrituri, perete lângă perete., .

Cu vremea, ne deprindem unii cu alții, vrând-nevrând. Atâtea familii, o singură ușa , atâția pași, o singură scară.//
De când îl știu, este pensionar.
Vara, o șapcă albastră, trasă pe ochi, iarna, o căciulă rusească-cum de nu i-or fi găsit-o moliile ?
Veșnic la pândă. Și la atac!
Obiectivul-țintă-câini, pisici, vrăbiuțe, mingi rătăcite în zona lui de acțiune .
Nimic nu-i scapă.
Nimeni nu-i face față.

În fiecare zi, o tânăra își duce și își aduce copiii la și de școală.
Trei. Niște bomboane de fetițe- hăinuțe cu glugi, cizmulițe înalte, căciulițe roz cu ciucurași.
La prânz, mama le ajută să coboare din mașină.
Fiecare scoate din ghiozdan laptele și cornul.
Mama desface capacele paharelor, așază cornurile alături și, dacă se întâmplă ca Dolma și Richi , maidanezele adoptate de comunitate, să fie pe aproape, le așteaptă până își termină masa.
Grijulii și atente.
Una dintre surori adună paharele goale și le duce la container.
Nu, nu este mereu așa. Astăzi cățelușele au întârziat.
N-o să-ți vină să crezi...

Aflat, din întâmplare, în dosul capotei autoturismului, care nu cred să fi avut nevoie de vreo revizie, omul cu căciulă rusească așteaptă.
Calcă prudent.
Ai zice că se plimbă.
Bocancii lui strivesc cutiile.
În pete mari, laptele se prelinge către băltoaca dintre două mașini.
Stâlcite, cornurile s-au amestecat cu noroiul bocancilor.
Vorbele mi-au înghețat pe buze.

p.s. există legi care să –i oblige pe oameni să fie oameni?//

Sărmana ființă omenească!

  E capabilă de  toate relele, dar în ea se  găsește  și comoara  binelui„

Mihail Sadoveanu, 5 noiembrie 1880,Pașcani/19  octombrie  1961,  Vânători, Neamț

Deunăzi, absolut din întâmplare, aflam din  blogul cuiva, care a mers la școală în aceeași vreme cu mine, cum i-a fost lui spălat creierul, în gimnaziu, când a trebuit să  fi făcut cunoștință cu  poeziile unora, femei și bărbați, aflați  în totală  obediență față  de regimul   instaurat   în vremea aceea. Nu fac politică, nici nu discut chestiunea, chiar dacă, absolventă de Filologie fiind, poate că  n-aș fi chiar străină  de  fenomenul literar.

Manualele  noastre de Limba Română cuprindeau câte  o poezie scrisă de Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc, Dan Deșliu (uite  că alte nume ”rele” nu-mi mai amintesc) dar atunci, în gimnaziu,  profesorul meu de  Limba Română, regretatul Gheorghe Fulga, căruia  astăzi, ca și-n alte  rânduri,  îi  dedic  un pios gând de recunoștință, ne-a   învățat  să iubim  literatura. DA!  Să o iubim! Memoram  cu mare plăcere pasaje mari din ”Scrisoarea III, din ”Pastelurile” lui Alecsandri, din poezia socială a lui Coșbuc,  ne plăceau „ Fabulele „lui  Alexandrescu și  Donici , dar și  ”Amintiri din copilărie”,  ”Ardealul”( știu și astăzi  , pe dinafară, întreg textul din manual)  ”Un om năcăjit„, ”Domnu Trandafir„, deși,  citeam și texte precum”Mitrea ”Cocor”,  „Desfășurarea”„Să nu uiți, Darie!”.

Astăzi este  ziua lui  Mihail Sadoveanu. 

Mulți îl critică, i se tooot descoperă pete negre, ca și lui Marin Preda, ca și altora.

Știi ceva?

Noi  nu am fi ceea ce suntem, dacă nu i-am fi citit pe toți, așa cu toate ale lor.

De  ce să arunci cu noroi în Eugen Jebeleanu?

 Ai citit „Elegie pentru floarea secerată„ ?Dacă   răspunsul este nu, du-te și caut-o!

Ai citit „Taine „, dar ”Hanu Ancuței”?

Fă-ți timp  și  deschide cărțile astea vechi, prăfuite,  abia după aceea să   vezi dacă, în școală,  ți-a fost spălat, cumva, creierul.

Am căutat  pe internet„Taine„, pentru că-mi este greu să   transcriu textul din carte. 

Să știi că nu l-am găsit, în schimb, am  descoperit  fel și fel de  site-uri   cu rezumate și ”comentarii”, unele  de-a dreptul jalnice, la îndemâna   elevilor leneși.

În vară, am fost într-un loc minunat. Mi-am lăsat sufletul să povestească-

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2016/07/in-dumbravioara-de-la-marginea-satului.html

În boabe de ambră, surâde și plânge adâncul!

„Ne vindecăm, frumos, încet, ca bradul,

Și singuri rănile ne oblojim.
Prin alte vine seva-și face vadul.
Rășină grea de chihlimbar mustim.
E dulce ca un cuib o cicatrice....„  

Maria Banuș

Că-i spunem  „chihlimbar„, că-i  spunem„ambră„, cuvântul în sine ascunde o lume croită-n adâncuri.

I-am descoperit nerostita-i poezie, cândva, când în oraș s-a deschis cel mai modern magazin. „Trivale„.  Mi-am cumpărat o bluză  galbenă de  voal și un colier  din boabe ruginii, mărimi și  forme diferite, amestec cuceritor de nuanțe, ochișori, ace, raze și semne, cercuri și  brazi.

Parfum dintr-o lume ascunsă.

Unul dintre copii a rupt, într-o zi, șiragul, s-au rostogolit, în goană, bobițele  de miere topită-n rășină, s-au tot rătăcit  pietricelele, din când în când,  se mai iveau pe la colțuri, le- am adunat  în fire de argint, în  doi cercei drăgălași și un  mic colier.

 Și au tot trecut anii...

În urmă cu o săptămână,  în  muzeul de la  Colți, ascultam rostogolindu-se, așa, ca-ntr-un șirag,

vorbele  unei  tinere doamne, ea însăși o  apariție  aproape  neverosimil de   năvalnică, pasionată de  locuri, de meserie și de chihlimbar. 

 M-am  trezit gândindu-mă  la piatra asta ruptă  din trupul  pământului, în care se adună atâta frumusețe, atâta magie, atâtea întrebări.

Se prind în  multiple culori milenii de treceri,  gâze și aer, rouă și pânze de ape, margini de frunze și flori, poate  chiar leacuri,începuturi, rotiri,  timp și istorie.

Chihlimbarul!

Sună atât de frumos, un singur „a„, un singur „r„,, atâta poezie!

Mi-e drag  să-l rostesc, mi-e drag chihlimbarul!

Du-te și vezi muzeul de  la Colți!

În niște cămăruțe primitoare,  mâini pricepute, minți  iubitoare au adunat  pietre, speranțe, șiraguri, culori, chiar negru-ntre ele , un strop de magie, o clipă de veșnicie!