Londra

5 zile intr-un alt fel de lume

Ca-mi doream sa ajung acolo era o veche si foarte rar marturisita dorinta.Cand fiul meu , care lucreaza de cativa ani in aceasta metropola , mi-a spus ca , de ziua mea , ma va duce la "The Royal Opera", mi s-a parut doar o vorba . Apoi , dupa cateva saptamani , am primit biletele de avion. Visul meu si promisiunea lui devenisera certitudini.

Am mai calatorit de cateva ori cu avionul- niciodata singura , ci in grup- toate formalitatile revenind , de fiecare data , organizatorului excursiei. De data aceasta, trebuia sa fac totul singura si sa ma descurc vorbind intr-o limba a carei invatare , din nu stiu cate motive, am tot amanat-o.

Cum sunt o persoana , care , cand incepe un lucru , face atat cat poate sa-l duca la bun sfarsit , am inceput sa studiez cu o fosta eleva, devenita profesoara, linistita , cunoscatoare si buna , apoi cu ajutorul unui ghid de conversatie si civilizatie , instalat pe calculator . Cu chiu cu vai , am pornit pe drumul cel bun . Am pornit , zic.

ALB

Într-o zi, nici nu mai știu când, cineva mi-a adus un cactus. De la florărie. Mai aveam unul. De ceva timp.
Ca plante, nu făceau parte, neapărat, dintre cele preferate.
Am pus cele două ghivece, unul lângă altul, pe fereastra camerei mele. Le-am îngrijit, cum am găsit de cuviință, fără să am minime cunoștințe despre cactuși. Așa. Cum îngrijesc toate florile pe care le am. Pentru că îmi plac.

Cei doi cactuși arată oarecum diferit,deși, acum, după ce m-am documentat, cat de cat, cred că fac parte din aceeași mare familie. Unul este,de fapt, o aglomerare de cocoloașe țepoase, diferite ca mărime, fiecare pornind în douăsprezece-paisprezece mici felii ca de pepene, ce se adună în câte o mingiuță. Niște arici verzi, foarte simpatici, mai mari și mai mici.

Celălalt este ca un ciorchine, un fel de butoiaș în centru, în jurul căruia stau aninate, ca niște mărgele vii, mingiuțele cu țepi.

În toamna anului trecut, tot privindu-i, am observat cum din fiecare au răsărit niște mâțișori,  smocuri  de pufuleți. Negricioși.
 Au tot crescut.
 Într-una din zile, s-au alungit, îndreptându-se unul către celălalt.
Apoi, s-a produs minunea. Pentru că îmi petreceam multă vreme în jurul lor, nici nu mi-a venit să cred, dar au țâșnit în același timp. Au ieșit două flori. Albe. Cu multe petale, cu , la fel de multe, stamine, adunate într-o semilună, în vârful căreia a crescut ceva, un pistil , ca o cruciuliță.
 Florile nu au parfum, au , în schimb, ceva ce n-am mai văzut.Un fel de personalitate. Delicata, dar mult prea tristă.  N-au trăit decat trei zile. 
 S-au stins, așa cum apăruseră. În același timp. Le-a dispărut grația.Păreau două gâturi de lebădă, căutând unul spre celalalt ceva, nu știu ce, poate mângâiere.
Într-o zi, mult mai târziu, am văzut cum din ambele plante s-au ivit din nou mâțișori. Din fiecare câte unul. I-am tot urmărit. Smocul cactusului cu "arici" a crescut destul de repede. Celălalt a rămas mic de tot. Asa este și acum.
În dimineața următoare nu-mi puteam desprinde privirea de pe mâțișorul cel mare. Ca și în toamna, discret, s-a deschis, într-o clipă. Grațios, strălucitor, dar singur.
După numai o zi, petalele au început să se îngălbenească, apoi s-au ofilit.Nimic din aspectul florii nu mai amintește de frumusețea pe care o avea, în urmă  doar cu o zi.
 Se tot usucă, aplecându-se către cealaltă, care parcă, în necaz, s-a îndărătnicit. 
Ca și cum nu i-ar păsa.
Am făcut câteva fotografii. Văzându-le, am în minte succesiunea clipelor în care am văzut conturându-se acel ceva miraculos- albul florii.
 S-a deschis, a strălucit, și  într-o clipă s-a stins .

pentru ca:

este luni,
am fost optimista,
dar,
pentru ca
unii oameni nu sunt
unde
ar vrea altii sa-i gaseasca,

mi-am oferit spre lectura

O DIMINEATA IN PARC

de Matei Visniec

"In diminetile tacute desavarsite
obisnuiesc sa ma plimb cu trompeta subsuoara
prin parcul municipal

ma urc in picioare pe una din bancile ude
si incep sa cant visator
un barbat si o femeie se opresc in fata mea
asculta rascoliti apoi se imbratiseaza
iar el ii spune emotionat de maine
da, de maine , ne vom schimba modul de viata
vom incerca sa fim fericiti ne vom duce la
cinematograf vom discuta despre arta
vom colectiona ilustrate ne vom gandi la marile
adevaruri in fiecare zi spre seara
ne vom strange mainile ne vom privi in ochi
si la fiecare douazeci si patru de ore
vom incerca sa facem cate o fapta buna
iar la vara
o, la vara
vom vizita Bulgaria in autocar."

"Ai mari" nu vin in parc

Ieri , pana in pranz , in cel mai mare parc al orasului. Racoare, aer curat , parfum de tei , lume de toate varstele. Unii se plimba , altii stau pe bancile decolorate in timp . Eu si prietena mea vorbim -de una , de alta. Ne simtim bine.

La capatul aleii principale apar cateva veste portocalii , iar in spatele lor-nelipsitul carucior sau cum s-o fi numind el, impins de un barbat negricios. Femeile , imbracate , cum spuneam, dau cu matura. Adica cu un snop mare, de nuiele, un tarn , ca pe vremea domnului Lefter Popescu.
Ma uit cu atentie. Praful se ridica, gunoiul este purtat, asa , pe cate o distanta de 5-6 metri, pe langa picioarele persoanelor care stau pe banca , adunat in gramajoare, barbatul din grup il incarca cu un faras si-l arunca in cutia cu roti pe care o conduce, printre bicicletele cu care se plimba copiii, aflati in grija bunicilor .
Nimeni nu reactioneaza in vreun fel. Este sambata- se face curatenie!!

O intreb pe prietena mea daca i se pare normal. Nu-mi raspunde. Ii spun ca voi incerca, cu tonul cel mai placut cu putinta si cu vorbele pe care le voi alege cu cea mai mare grija, sa am o discutie cu persoana care matura pe partea noastra.

Asteptam.Eu cu emotie, amica mea cu mare curiozitate. Femeia se apropie. Nu pare trecuta de 30 de ani. Are tenul alb, poarta sapca , manusi si bermude .Imi trece un gand: isi va cere scuze ca ne deranjeaza si ne va invita sa ne schimbam locul.
As!! Tarnul trece pe langa sandalele noastre, la cativa centimetri, praful se inalta , noroc ca amandoua avem ochelari de soare.
Tanara isi vede de treaba.Imi iau inima in dinti si o intreb daca este dispusa sa ma asculte doua minute.Nu spune nici da, nici nu, dar se sprijina in coada instrumentului ei de lucru.

Ii spun bland, aprape ca ma trec lacrimile de cata duiosie am in glas, ca nu asa trebuie sa procedeze, ca daca poarta manusi , inseamna ca stie ca este necesar sa se protejeze , dar parcul este al oamenilor veniti sa se recreeze, au si ei nevoie de aer curat, de respect , iar curatenia ar trebui sa se faca dimineata devreme sau noaptea, ca asa am vazut eu in cutare loc .

Ma priveste , asculta, tovarasa ei trage cu urechea , insotitorul lor isi vede de treaba. Raspunsul:"doamna, daca nu va place , nu mai veniti aici. Duceti-va unde spuneti ca este asa-si -pe- dincolo..si sa mai stiti ceva:e de vina e ai mari , ei ne pune sa maturam acum". Si continua sa curete aleea , pastrandu-si"stilul".

Prietena mea ma priveste ca si cum as fi vorbit intr-o limba neinteleasa , dar zice sa fiu multumita ca am scapat cu atat!

In loc de concluzie:
Domnul primar a fost reales pentru a 5-a oara. Oare il mai pot gasi acum, pentru o discutie?Sau se racoreste prin"..Alpii cu fruntile de gheata"? Sau domnul consilier despre care un" mare" parlamentar zicea ca munceste si primeste audiente de la 8,30 la 20, 30 o mai fi prin tara??
Imi doresc sa nu-mi piara entuziasmul pana luni, cand voi face ceea ce se cheama"a incerca marea cu degetul". Am nevoie sa mi se spuna:SUCCES!!

Hartiile si directia miscarii lor

As fi putut construi o alegorie. Un spectacol cu masti. Sa plasez actiunea intr-un alt timp, indepartat mai mult sau mai putin . Intr-un loc nu prea "umblat". Intr-un anotimp fara probleme.
La ce bun? Daca eu sunt unul dintre personajele actiunii si daca am participat la toate momentele ei, de ce sa nu ma" racoresc", revazand filmul?

In urma cu cateva zile, cand postarita mi-a adus un plic , pe care am citit numele unei institutii anume , am avut, asa , o stare de disconfort sufletesc. De ce? Pentru ca , fara sa vreau , mi-am amintit intamplarea din 2003 , cand a trebuit sa cer si sa mi se dea , pana la urma , un act de la aceeasi institutie, tot vara, tot cald , tot eu-solicitanta , tot ei-functionarii , aroganti, nu stiu pentru care motiv( au gresit continutul respectivei adeverinte de cateva ori).
Actul ii trebuia fiului meu , la facultate , intr-o tara , in care legile sunt LEGI.
Atunci , fara nicio exagerare, m-am " plimbat", de la un etaj la altul, dintr-un corp al cladirii , in celalalt , de la camera x la camera y, de la domnisoara F, la domnul V si tot asa , jumatate de zi.
In cabinetul elegant si spatios al unui director de compartiment , am stat cam o jumatate de ora , asteptand ca secretara- i se spune asistenta- sa conceapa si sa scrie o adeverinta , timp in care dumnealui mi-a aratat lucrarea de doctorat, mi-a explicat ca are un baiat , care absolvise liceul in acelasi an cu fiul meu si ca urmeaza sa" imbratiseze " o cariera universitara. A uitat, din cate bine imi amintesc, sa-mi ofere un pahar cu apa.

Acasa, aveam sa descopar cum functionase profesionalismul domnului director- doctor in...
Era vineri. Luni , cand m-am reintors sa se refaca documentul, pentru care" luptasem "atat, dumnealui era plecat deja, in vacanta cu familia, pe o plaja, de- pe-nu -stiu- a- cui- coasta.
Cu chiu cu vai, am obtinut hartia pretioasa, dar am ramas cu un gust pe care, din cand in cand, il asociez cu cel de pelin , neindulcit, bineinteles, dar si cu un sentiment de frustrare.

De aceea , cand am citit continutul instiintarii de care ziceam, rapid, mi s-au derulat prin minte pataniile. Era sa uit: cand a trebuit sa platesc o suma pentru a mi se schimba pasaportul, am trecut prin atat de solicitata institutie.

Atunci am citit, cu emotie/sperietura/ incapacitate de a intelege mesajul/, pe gemuletele ghiseelor: AICI NU SE PRMESC"ATENTII". Ce sa insemne asta? Cum or fi acceptat doamnele mereu grave si incrancenate, obosite, grabite, care nu stiu sa zambeasca, sa li se puna asemenea "ecusoane"?

Cu gandul ca nu se poate sa nu se fi schimbat ceva in bine , am luat totusi niste masuri de precautie: mi-am asezat toate "hartiile" in ordine , am citit cateva legi , am memorat articolele, alineatele , am subliniat ce am gasit de cuviinta cu marker verde, am luat si coli de rezerva, le-am pus intr- un dosar si , ca sa fiu si mai sigura ca nu mi se intampla ceva rau- caldura mare, lume multa- tocmai a aparut treaba asta cu taxa de prima inmatriculare, am dat niste telefoane. Adica mi-am pus PILE. Da, PILE.
Ca sa pot fi primita in camera xx de catre persoana cutare , care tocmai imi trimisese instiintarea. Ca sa nu ma ignore. Sa nu fie ocupata cu altceva . Sa nu ma trimita la altcineva. Sa nu-mi spuna sa vin peste cateva ore.

45 de minute am asteptat in fata biroului gasit dupa ce am urcat cateva etaje ; inauntru, doua vietuitoare gurese, foarte tinere, de acelasi gen cu mine, discutau cate si mai cate-lipsea persoana pe care o cautam.
Cand , in sfarsit, a aparut , toate cunostintele mele , in materie de legi si decrete, se stersesera din memorie, imi era si cald, si frig, si sete , si foame.Voiam sa zic ceva rau , sa ma revolt, dar m-am linistit ca prin minune, am luat notite, am scris cu mana care nu ma mai asculta nicicum tot ce mi s-a spus si m- am dus apoi , cuminte , la o" coada " respectabila , in alt corp al cladirii , asteptand sa-mi vina randul.

Sfat pentru persoane ca mine:PASTRATI-VA CALMUL! SUPARAREA DAUNEAZA GRAV SANATATII.