Toamnă dulceagă, mai mult o prelungire arămie a verii, care nu se îndura să plece.
În fâlfâiri ușoare de vânt, gutuiul din curte, sub care mama îmi așezase masa pentru lecții, își răsfira, generos, roadele..Poate că plecau, în zboruri lungi, cocorii.
Raze blânde se odihneau pe caietul meu.
Afurisite, linioarele nu înțelegeau că au căsuțe.
Ieșeau prin ferestre.
Ca niște degete strâmbe .
În cârlionți zurbagii, fără codițe, bastonașele se zbenguiau în voie, care pe unde.
Tremuram de frica doamnei Ana Tănăsescu, care îl învățase carte și pe tata. El zicea că, de rea ce este, doamna are o spărtură în cerul gurii.
Linioarele se învălmășeau printre lacrimi..//
Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.
Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.
Fără vreo vorbă, a pus bastonul alb pe masă. Lângă caietul meu de caligrafie.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.
Frica a dispărut.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.
În zvon ușor de frunze aromate , linioarele s-au aliniat, în șiruri drepte, ca niște soldăței, văzuți dintr-o parte.//
Talițu era pădurar.
Pentru copaci...
Pentru mine, a fost întâiul dascăl.
Pentru copaci...
Pentru mine, a fost întâiul dascăl.
Sensibil,frumos felul în care ați scris!
RăspundețiȘtergereMi-a plăcut atât de mult încât l-am mai recitit o dată!
Eu am învățat să scriu de la bunica mea,dar pentru că nu avea din ce să-mi cumpere caiete, m-a învățat să scriu mic mic de tot ca să am loc mai mult. Apoi cu greu m-am dezobișnuit să scriu atât de mic.La asta m-a ajutat iubirea mea, mama.
Tăicuţul meu mânuise condeie. În fiecare an se apleca deasupra unor capete în care spicul grâului ori vâltoarea vântului îşi găseau sălaş.
RăspundețiȘtergere...septembrie 1976...îmi venise rândul... propoziţia nu încăpea în mintea mea decât întreagă; ca s-o pricep, ne-a sărit în ajutor masa din bucătărie; lemnul ei a primit linioarele cuvinte şi silabe... apoi s-a mutat în caiete, unde mâna tăicuţei a mânuit condeiul...era demult!!
M-a impresionat scrierea ta, Gina!!
...................................
Anul acesta cei 26 de pui ai mei ştiu alfabetul deja, dar n-am să uit transpiraţia mânuţelor pline de cerneală de anul trecut...
cu drag, anna
In zorii senini, care anunta mai curand o zi de vara, decat de saptembrie, citesc frumoasa ta poveste cu emotia copilului caruia ii placea enorm prima zi de scoala, a mamei care se bucura de bucuria si emotia propriei fiice care incepe peste cateva zile un nou an scolar (sa fie cu sanatate si note foarte bune!), dar si al dascalului, doar am fost (mai bine de 10 ani profesoara de Ed. Plastica)! E fantastic sa pui condeiul in mana celor mici, e nemaipomenit sa ii inveti limba si ceea ce s-a scris frumos in aceasta limba melodioasa! Gina, prima ta zi de scoala e suflet transpus in cuvinte alese.
RăspundețiȘtergereCitind ma gandesc..Uite, si doamnei profesoare de Limba Romana i-a pus cineva condeiul in mana si cineva, cu suflet mare, baston alb si in aroma dulce-amaruie de gutui, i-a inspirat lipsa de griji pentru a scrie bastonase corecte, in propriile casute. Linistea aramie a verii prelungite, aroma tomnateca a gutuilor, blandetea bunicului, completaza un tablou pe care si eu il vad aievea.
Si eu desenam primele bastonase cam pe langa casute, dar am avut o doamna invatoare atat de calda si rabdatoare, incat nu-mi amintesc decat frumusetea privirii ei albastre, care contrasta cu masivitatea trupului. Era Doamna T. Maria si n-o voi uita niciodata! M-a invatat sa scriu, e ceva unic in viata fiecaruia dintre noi. Pioasa amintire!
Nu ştiu cine i-a zis prima dată „tata bunu”. De ce i-a zis aşa, sunt sigur însă. Fiindcă nu a avut copii, îşi revărsa întreaga dragoste asupra noastră, a nepoţilor, copiii fraţilor şi surorilor lui. Şi eram destui. Dintre toţi, la mine ţinea cel mai mult. Pe la doi, trei ani, mă ataşasem aşa de mult de el şi de „mama parte”, încât, în nopţile târzii de iarnă, după ce termina şi ultima poveste promisă, nu mai treceam dincolo de gardul ce despărţea cele două curţi şi rămâneam la ei. Azi aşa, mâine aşa, până când m-am mutat la ei cu totul...
RăspundețiȘtergereTata bunu fusese învăţător. Când îi venea dorul de meseria de care tocmai se despărţise, mă chema lângă el, îmi dădea un creion şi un caiet şi mă învăţa să caligrafiez beţişoare şi bastonaşe. Pe la cinci ani, buchiseam deja ştirile din ziarul „România liberă” pe care tot eu i-l aduceam de la poştă.
La şase ani, când am mers la şcoală, în clasa întâi, doar pentru a sta în ultima bancă, alături de un văr căruia îi plăcea mai mult joaca decât cartea, bastonaşele şi beţişoarele erau de domeniul trecutului. Văzând că stau mereu cu mâna pe sus, pentru a răspunde la întrebări, doamna Meca, învăţătoarea, m-a trecut şi pe mine în catalog, pe ultima filă, şi a început să-mi dea note. În glumă, le zice ea celorlalţi învăţători şi profesori din şcoală. Numai că gluma „s-a îngroşat” şi a început să-mi dea note cu adevărat. La sfârşitul anului şcolar care, pentru mine, a avut doar două trimeste şi jumătate, luam premiul întâi. Cine era cel mai mândru la serbarea şcolară? Tata bunu, desigur...
Nu imi amintesc decat foarte, foarte vag... stiloul si calimara pe care le purtam mereu in geanta, penarul de lemn burdusit cu "sugativa"...
RăspundețiȘtergereIi datorez foarte mult din ceea ce sant doamnei invatatoare Ghiorghiu, de la scoala 5 din Galati.
@ Gina,
RăspundețiȘtergereBună dimineața !
Imi plac gutuile, le-aș numi REGINELE TOAMNEI TÂRZII ! Dulceața de gutui insă, este cea mai bună dintre toate mai ales pusă in CLĂTITE !
Când mergeam la școală pe vremea când parcă și natura era mai bună cu noi, buna mea măicuță imi punea de fiecare dată toamna mai ales, câte o gutuie in ghiozdanul din vinilin negru cumpărat de la magazinul universal din satul dintre cele două pâraie ce ieșeau deseori din matcă când din ceruri se pogora potopul după spusele credinciosului meu tată. Iar gutuile de atunci erau mult mai gustoase ca cele de acum . Să fie oare de vină CERNOBÂLUL sau DUMNEZEU și-a intors fața de la români ?
Cine m-a invățat să scriu ? FRAȚII MEI mai mari ce erau la școală !!!!
Bunii mei părinți erau atât de ocupați cu muncile câmpului și preocupați de grijile ce le apăsau umerii și sufletele lor curate incât, seara când soarele era demult trecut de orizont,
intorcându-se de la munca câmpului nu mai aveau chef nici de mâncare darămite de a mă invăța pe mine să scriu . Iar BUNICII, se odihneau deja de mult in locuri doar de ei știute când eu am pășit pentru prima dată pragul școlii generale ce funcționa intr-o clădire mare ce aparținu-se unui boier localnic dar naționalizată de comuniști. Acesta-i adevărul și nu obilg pe nimeni să-l creadă. Am invățat să scriu privindu-i pe frățiorii mei mai mari ce zilnic mergeau la școală iar seara la lumina lămpii cu petrol lampant ( până in 1962 la electrificarea satului )iși făceau temele pentru a doua zi timp in care eu mă uitam la ei iar câteodată , ca să scape de mine imi dădeau câte o foaie din caietul de dictando și un creion pe care mâzgâleam liniuțe, bastonașe și cerculețe care , incet, incet, m-au ajutat să invăț să scriu .
Frumoasă poveste ! Cinste celei ce-a scris-o !
Alioșa.
pe mine m-a împins la scris curiozitatea: fratele meu mai mare scria deja, ce minune! puteam să o fac și eu? desigur că puteam!!! trebuia să pot! așa că am luat creionul ce îi căzuse lui sub masă și am început să fac ceea ce văzusem pe furiș la el pe o foaie mototolită. ceva mai târziu, doamna luiza m-a învățat cu adevărat ce este un stilou, am prins drag de el și îl mai iubesc și astăzi... astăzi când primesc de la tine dar de gutuie în formă de bastonaș alb.
RăspundețiȘtergereUite că nu mi-a trebuit prea mult ca să-mi amintesc : primele litere mi le-a desluşit o grecoaică - Antigona - mai mare decît mine cu vreooo cinci ani dar de învăţat să citesc şi să scriu, la şcoală am învăţat de la doamna Donose!
RăspundețiȘtergereEmotionant post...in aroma de gutui.
RăspundețiȘtergereO astfel de experienta e un dar pentru mult timp.
Cred ca dascalii cei mai buni sant cei care ne intaresc cu sentimentele si cu atitudinea lor deosebita.
nu mai ştiu exact cine, tot ce ştiu este că dascălii se preocupau foarte tare de evoluţia noastră, dovadă fiind că toţi am ajuns pe la şcoli renumite, deşi am făcut clasele primare şi gimnaziale la ţară.
RăspundețiȘtergerenumai bine!
ce frumos povestesti...ce frumos ti-a aratat imblanzirea semnelor :)
RăspundețiȘtergereAm recitit randurile tale, unde esti...copilarie!?...
RăspundețiȘtergereSi ca sa iti fie mai usor, aici sunt linkurile (vor mai fi, e abia vineri).
Mirela
http://mirelapete.dexign.ro/2011/09/parfumul-primei-zile-de-scoala-poveste-parfumata/
Gina
http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/09/bastonase-cu-aroma-de-gutui.html#comment-form
Dictaura justiţiei
http://dictaturajustitiei.wordpress.com/2011/09/09/parfumul-scolii/
Rokssana
http://rokssana.wordpress.com/2011/09/09/parfumul-primei-zile-de-scoala/!
Ce emoționant! Fiecare are povestea lui.
RăspundețiȘtergereFiecare ne-o păstram în minte fără să bănuim că și ceilalți au trecut prin aceleași clipe frumoase. Cât de îmbătător e parfumul de gutui !
Frumos parfum, emoționante gânduri! Și pe mine m-au cam chinuit liniuțele și bastonașele! O seară frumoasă vă doresc! :)
RăspundețiȘtergereImi amintesc ca scriam foarte frumos.ma certa tata daca nu scriam asa cum trebuie.
RăspundețiȘtergereAm revazut un caiet si un biletel scris de mine in acea perioada si nu-mi vine sa cred ca scriam asa de... caligrafic. :)
Frumoase si emotionante amintiri!
Pot sa spun ca am invatat singura, daca e sa ma refer la faptul ca, inainte de a merge la scoala, incepusem sa copiez literele pe care le vedeam prin carti. Apoi, a venit vremea sa merg la scoala, si invatatoarea mi-a pus stiloul in mana, la modul profesionist, sa zicem. Nu a mai fost nimeni altcineva in lumea literelor mele, doar prima mea invatatoare, de care eram fascinata, dar nu dintr-un motiv care avea legatura cu scoala: pentru ca numele de familie era Piersic (si Stana, uite, mi-am amintit asta acum), toata lumea spunea ca era sora lui Florin Piersic. Pe care il stiam de la televizor! Desi a fost invatatoarea mea doar un an, ii port o amintire placuta. Era foarte inimoasa, se cunostea ca ne iubea, oarecum. Din pacate, dupa un an la scoala noastra, a trebuit sa plece. De-atunci, nu am mai auzit nimic de ea!
RăspundețiȘtergereFoarte frumos! Mi-am amintit si eu http://lolitamyinnerthoughts.blogspot.com/2011/09/parfumul-primei-zile-de-scoala.html !
RăspundețiȘtergereFrumoase randuri....amintiri placute....si amintirile chiar au aroma de gutui, deoarece am invatat sa prima oara sa scriu la bunicii mei.
RăspundețiȘtergereO saptamana frumoasa!
Bunicii sunt mai "tari" decat orice doamna Tanasescu; mai ales daca au si baston...
RăspundețiȘtergereVera,
RăspundețiȘtergereMii de scuze pentru răspunsul întârziat!! Am sosit târziu, eram obosită; ieri am avut o zi plină- o temă grea.
Acum pot să-ți mulțumesc ! Vin și în vizită!!
Ana,
RăspundețiȘtergereGânduri frumoase sufletului de poet care așterne metafore cu imaginea tăicuțului și a mesei de bucătărie!!!
Știi, nimic nu se compară cu forfota caietelor scoase grijuliu din ghiozdan. Ador clipele , când un copil roade creionul, altul îți face cârlionți imaginari..roșul din obraz, mirarea din priviri!
Este minunată meseria noastră!
Să ai un an frumos!!
Mirela,
RăspundețiȘtergereChiar nu pot despărți zilele începutului școlii de imaginea bunicului. Rețin perfect imaginea doamnei, doar mi-a fost învățătoare până pe la jumătatea clasei a III_a, dar era mult prea rea.
Când am învățat literele, aveam o problemă- confundam pe „t „ cu „d”, doar în scriere. M-a scos la tablă.Trebuia să scriu- „Ileana caută cartea”. Eu scriam „ Ileana caudă cardea„.
Mi-a lovit palmele cu nuiaua. Nu pot uita cum îmi ascundeam palmele umflate să nu le vadă tata. El le-a văzut..ce-a fost nu mai contează.
Am reușit să fiu prima din clasă! Apoi fiul ei mi-a fost profesor de fizică, iar nora , profesoară de matematică.
Cu domnul de fizică m-am revăzut în urmă cu patru ani, a fost directorul liceului în care am învățat. Am dansat un vals superb..a obosit mult prea repede..
Vezi, așa fug anii..
O zi frumoasă îți doresc !!
@biliuță,
RăspundețiȘtergereEste atât de frumos să ai, într-un colțișor de inimă, o amintire vie, la care să te întorci ori de câte ori simți că vrei să-i spui cuiva, din tot sufletul - îți mulțumesc !!
Cine le rânduiește pe toate, nu știu, dar le așază armonios!
Am totdeauna un gând frumos pentru profesorul meu de limba română , din gimnaziu! A știut că îi voi păși pe urme, chiar dacă tata și directorul liceului, fostul meu profesor de fizică , au hotărât, în locul meu, să urmez secția de „real”.
Când mi-am împlinit visul, când am simțit că mi-am ales meseria potrivită, lui i-am mulțumit!
Fiecare om întâlnește, cred, măcar o singură dată în viață, un „tata bunu„!
Kid,
RăspundețiȘtergereCe frumos- cerneala, penarul, sugativa..
Și chipul învățătoarei!!
Succes la grădi!!!
@Alioșa,
RăspundețiȘtergereVenim din aceeași generație- a lămpii cu picior, la a cărei lumină gălbuie ne făceam lecțiile. Eu l-am învățat pe fratele meu să scrie! Am fost o învățătoare foarte exigentă, îi rupeam foile, chiar scriam în locul lui, ca să aibă model.
Mai târziu , am devenit o mamă cam prea exigentă, dar iubitoare!! Băieții mei au deprins ușor dragostea de carte, dar le-am fost mereu alături.
Cu elevii==ce să zic? cred că mi-a mers numele de profesoară echidistantă. Chiar ieri m-au vizitat foștii premianți ai ultimei clase, acum sunt în ultimul an de liceu.
Și tot ieri, buni, adică eu, a avut cele mai multe conversații telefonice cu nepotul care nu-și terminase caietul de vacanță.
M-am cam luat cu vorba..
O zi bună să ai !!
Psi,
RăspundețiȘtergereFericiți toți cei care au frați mai mari! Am simțit asta la copiii mei- este o diferență mare de ani între ei, și de distanță, dar se iubesc, cooperează , comunică, se ajută!
Mă uit la nepoței- cel mare este acum în clasa a VII-a, mezinul are cinci ani. Am tot repetat - eu și cel mare- verbul. Piciul știe verbul ”a deveni”!! Ne distrăm copios pe tema asta!!!
Tibi,
RăspundețiȘtergereAntigona??? Măslinie, ciudată și misterioasă??
Înseamnă că de atunci ți s-a întipărit în minte dorul de călătorii!!
Să mă scuzi că nu prea te-am vizitat, am avut o zi plină ochi ieri!!
O zi cu zâmbete!!
Irina,
RăspundețiȘtergereTu pui metafore în toate gândurile!!
Mi-e tare dor de lumea ta!! Astăzi te vizitez!!
Ottilia,
RăspundețiȘtergereCam acesta este adevărul!!!
Mă doare că se întâmplă rău de tot în școală..
rokssana,
RăspundețiȘtergereAi spus atât de frumos!! da, a mai fost încă un ”hop„ de îmblânzire, l-am trecut !!
Mulțumesc frumos pentru gândurile bune!
dictaturajustitiei,
RăspundețiȘtergereDa, zilele lui septembrie aveau gust și aromă de gutui! Culoarea era și este cea de miere stinsă!
Mult succes îți doresc!
Sara,
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru vizită!!
O zi frumoasă îți doresc!
Mirela,
RăspundețiȘtergereÎți spuneam că am avut un program încărcat ieri, îmi voi face pe seară timp să onorez vizitele!1
Zi cu mult soare îți doresc!
Gabi,
RăspundețiȘtergereScriam atât de frumos cam toți copiii- caietul de caligrafie ne „obliga”!!
Când a dispărut, s-a pierdut ceva din frumusețea lumii copilăriei..
O zi bună să ai!!
Gabriela,
RăspundețiȘtergereBine ai venit!
Eu am scris cu tocul, la început! Alte vremuri..când am primit primul stilou a fost o adevărată sărbătoare, eram printr-a patra!!
Vezi, n-ai uitat-o pe doamna care te-a învățat- este ceva nespus de frumos!!
O zi bună îți doresc!
LOLITA;
RăspundețiȘtergereMulțumesc de vizită și de invitație!
Vin!
Ariel,
RăspundețiȘtergereÎncă am sufletul vrăjit de poezia Balcicului!!
Mulțumesc pentru vizită!!
@Daurel,
RăspundețiȘtergereAm simțit olecuță din mândria bunicului!!
Gânduri bune!!
Inainte sa ajung la scoala ,sora mea mai mare cu 4 ani,a exersat pe mine talentul ei de pedagog:)).A confectionat pe niste foi de desen planse cu litere.Le-a desenat,apoi le-a colorat cu multa rabdare pentru mine.A scris litere de tipar si de mana.Ma uitam cu mult drag si eram nerabdatoare sa termine "materialul didactic" sa putem incepe orele.
RăspundețiȘtergerePe cand a terminat ea treaba eu recunosteam aproape toate literele.:)I-a fost foarte usor sa ma invete:))asa ca a prins drag de aceasta preocupare,iar eu am prins curaj in ceea ce privea scoala.Cel mai mult mi-a placut plansa cu litera R deoarece a desenat o rata pe care a colorat-o superb.
La scoala am recunoscut plansele facute de tiparul adevarat.Erau asemanatoare cu cele de acasa.Nu mai erau chiar un mister pentru mine.
Angi,
RăspundețiȘtergereFericito!! Ca toți cei care au surori și frați mai mari!
„R„ spui? L-ai și rostit la timp?
Să ai un an școlar bogat și frumos!
Ii spunea mai degraba L pana am facut cunostinat cu RATA:).Sigur ca la inceput a fost o...LATA:)).
RăspundețiȘtergereDeja am in plan niste proiecte,asa ca urarea ta imi pica bine:).
Multumesc!
Angi,
RăspundețiȘtergereExistă o poezioară-
Rică nu știa să zică:
râu, rățușcă, rămurică.
Dar, de când băiatu-nvață
poezia despre rață,
Rică acum poate să zică
- râu rățușcă, rămurică.
Am mai citit aceasta frumoasa poveste. Are ceva deosebit in tot cuprinsul, dar mai ales finalul.
RăspundețiȘtergere"Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.
Fără vreo vorbă, a pus bastonul alb pe masă. Lângă caietul meu de caligrafie.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.
Frica a dispărut.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.
În zvon ușor de frunze aromate , linioarele s-au aliniat, în șiruri drepte, ca niște soldăței, văzuți dintr-o parte.//
Talițu era pădurar.
Pentru copaci...
Pentru mine, a fost întâiul dascăl."
Cu atit mai mult pentru o fetita! Iubirea bunicului, sau a lui tata mare, cum spuneam la noi in familie, nu se uita! Multe gesturi de tandrete fac bunicii, ei deosebindu-se cu mult de parintii care mai mult te cearta, se tin cu observatiile dupa tine. Am fost si eu copil, elev si acum sint bunic (sau tataie).
pastel (pt. identificare):)