cât pe-aci să păgubesc rău statul care mă ocrotește

„Omul este ceea ce simte,asta e dacă vreți perspectiva mea.În cazul meu și memoria mea este a unui afectiv, eu îmi aduc aminte mai mult ce am simțit în diverse etape ale existenței mele.„

Octavian Paler

Astăzi am simți  că  nu este  cine- știe -ce-mare-chestie  să ajungi  să furi statul.

Că într-o clipă, poți deveni  infractor.

 Gândul la cele întâmplate  nu-mi dă  pace. Tot  frământându-mă,  mi-am amintit  că am citit undeva  ce   spunea un psiholog  că trebuie  să faci atunci când ceva, o  întâmplare, un gest te apasă și simți  că  nu poți  să  te rupi  de  ceea  ce  s-a petrecut. Zicea   că   trebuie să scrii, să povestești și  să  recitești  ce ai reușit  să așterni  în fața ochilor  din ce  ți s-a întâmplat.

 De  niște luni  bune,  o fi un an, o fi mai puțin, am aflat  că  persoanele  care au împlinit o vârstă  nu trebuie să  mai   achite costul abonamentului   de  călătorie  cu autobuzul, în orașul în care locuiesc. M-am interesat   de unde se  pot lua  norocoasele abonamente, (  că   tot  cu abonament  trebuie  să  călătorești)  am citit  ce scrie pe  dugheana prin a cărei ferestruică îți întinde   cineva  documentul pe care  trebuie  să-l multiplici până la adânci  bătrâneți și ,conform indicațiilor,  am   făcut  copie  de pe cartea de identitate.

 Nu contează  că plouă, că ninge, că frige asfaltul, dacă  vrei  să  călătorești cu autobuzul , trebuie   să  dai ochii cu  aceeași figură acră, tu îi dai documentele,  de fiecare  dată,  și ea ,de la înălțimea  funcției pe care, cu onoare  o îndeplinește,după ce îți trece  numele într-un registru, și îți ia  cele  două copii ,îți dă  hârtiuța.

 Pe care trebuie să o păstrezi ca pe ochii din cap.( asta  am aflat  cam târziu)

Ei bine, de data asta, am pierdut-o.

 Eu merg mult pe  jos, rare  sunt  împrejurările  când  mă urc în autobuz, dar  da,  recunosc, sunt situații când  trebuie  să   merg  două stații până în centru. Sau mai multe, când trebuie să ajung la gară.

Când mi-am dat seama  că am pierdut   hârtiuța,( asta  s-a întâmplat  luna trecută) m-am dus la  doamna din spatele ușiței și i-am spus  ce și cum. M-a privit iscoditor și  mi-a spus  că  dacă mi-ar  da un alt abonament și controlorul ar descoperi,( habar nu am cum ar descoperi  el că eu aș avea al doilea abonament într-o lună) sigur  aș pierde dreptul de a mai primi vreodată  unul.

Am înțeles   că  trebuie să treacă luna iunie. Și a trecut.

 Astăzi, după ce,  în mai  multe  rânduri , mi-am cumpărat, de fiecare dată bilet,( patru lei  două călătorii) m-am dus  din nou, recunosc, cu mari emoții, la aceeași persoană  amabilă  și  bine intenționată.

  I-am dat  cele  două  documente, ea  m-a întrebat  când mi-a  scris ultimul abonament, am spus  că luna trecută, a  căutat în ceaslovul ei și a descoperit că  nu am așteptat  cât trebuie. 

Am ridicat și eu dintr-o sprânceană, că nu degeaba  mi-a zis  ea să nu mă mai strâmb, că dacă nu era  vigilentă, ar fi trebuit să vină după mine acasă, să-și recupereze prețiosul  document, pe care  Primăria îl  sponsorizează  din bănuții ei, cu dragoste și respect pentru  persoane  ca mine.

Să spun că mi-a  căzut cerul în cap?

 Să spun cât  regret că am  vârsta  pe care o am, să spun că  am  cotizat, la sindicat, bunăoară,  toată viața, și  niciodată, dar  niciodată , nu  am beneficiat  de vreun bilet  undeva, să spun că , de  când  mă știu,  mi-am  achitat absolut toate datoriile  către statul ăsta care, uite cât de fericită  mă face?

Mi-am sunat o   fostă colegă de clasă,  din București și am întrebat-o cum stau acolo lucrurile :simplu, ea  poartă în poșetă  cartea  de identitate și  amărâtul  ăla de cupon.

Am scăzut și în ochii tăi, așa-i?

Să-mi fi amintit chiar  degeaba  sfatul psihologului?