cât pe-aci să păgubesc rău statul care mă ocrotește

„Omul este ceea ce simte,asta e dacă vreți perspectiva mea.În cazul meu și memoria mea este a unui afectiv, eu îmi aduc aminte mai mult ce am simțit în diverse etape ale existenței mele.„

Octavian Paler

Astăzi am simți  că  nu este  cine- știe -ce-mare-chestie  să ajungi  să furi statul.

Că într-o clipă, poți deveni  infractor.

 Gândul la cele întâmplate  nu-mi dă  pace. Tot  frământându-mă,  mi-am amintit  că am citit undeva  ce   spunea un psiholog  că trebuie  să faci atunci când ceva, o  întâmplare, un gest te apasă și simți  că  nu poți  să  te rupi  de  ceea  ce  s-a petrecut. Zicea   că   trebuie să scrii, să povestești și  să  recitești  ce ai reușit  să așterni  în fața ochilor  din ce  ți s-a întâmplat.

 De  niște luni  bune,  o fi un an, o fi mai puțin, am aflat  că  persoanele  care au împlinit o vârstă  nu trebuie să  mai   achite costul abonamentului   de  călătorie  cu autobuzul, în orașul în care locuiesc. M-am interesat   de unde se  pot lua  norocoasele abonamente, (  că   tot  cu abonament  trebuie  să  călătorești)  am citit  ce scrie pe  dugheana prin a cărei ferestruică îți întinde   cineva  documentul pe care  trebuie  să-l multiplici până la adânci  bătrâneți și ,conform indicațiilor,  am   făcut  copie  de pe cartea de identitate.

 Nu contează  că plouă, că ninge, că frige asfaltul, dacă  vrei  să  călătorești cu autobuzul , trebuie   să  dai ochii cu  aceeași figură acră, tu îi dai documentele,  de fiecare  dată,  și ea ,de la înălțimea  funcției pe care, cu onoare  o îndeplinește,după ce îți trece  numele într-un registru, și îți ia  cele  două copii ,îți dă  hârtiuța.

 Pe care trebuie să o păstrezi ca pe ochii din cap.( asta  am aflat  cam târziu)

Ei bine, de data asta, am pierdut-o.

 Eu merg mult pe  jos, rare  sunt  împrejurările  când  mă urc în autobuz, dar  da,  recunosc, sunt situații când  trebuie  să   merg  două stații până în centru. Sau mai multe, când trebuie să ajung la gară.

Când mi-am dat seama  că am pierdut   hârtiuța,( asta  s-a întâmplat  luna trecută) m-am dus la  doamna din spatele ușiței și i-am spus  ce și cum. M-a privit iscoditor și  mi-a spus  că  dacă mi-ar  da un alt abonament și controlorul ar descoperi,( habar nu am cum ar descoperi  el că eu aș avea al doilea abonament într-o lună) sigur  aș pierde dreptul de a mai primi vreodată  unul.

Am înțeles   că  trebuie să treacă luna iunie. Și a trecut.

 Astăzi, după ce,  în mai  multe  rânduri , mi-am cumpărat, de fiecare dată bilet,( patru lei  două călătorii) m-am dus  din nou, recunosc, cu mari emoții, la aceeași persoană  amabilă  și  bine intenționată.

  I-am dat  cele  două  documente, ea  m-a întrebat  când mi-a  scris ultimul abonament, am spus  că luna trecută, a  căutat în ceaslovul ei și a descoperit că  nu am așteptat  cât trebuie. 

Am ridicat și eu dintr-o sprânceană, că nu degeaba  mi-a zis  ea să nu mă mai strâmb, că dacă nu era  vigilentă, ar fi trebuit să vină după mine acasă, să-și recupereze prețiosul  document, pe care  Primăria îl  sponsorizează  din bănuții ei, cu dragoste și respect pentru  persoane  ca mine.

Să spun că mi-a  căzut cerul în cap?

 Să spun cât  regret că am  vârsta  pe care o am, să spun că  am  cotizat, la sindicat, bunăoară,  toată viața, și  niciodată, dar  niciodată , nu  am beneficiat  de vreun bilet  undeva, să spun că , de  când  mă știu,  mi-am  achitat absolut toate datoriile  către statul ăsta care, uite cât de fericită  mă face?

Mi-am sunat o   fostă colegă de clasă,  din București și am întrebat-o cum stau acolo lucrurile :simplu, ea  poartă în poșetă  cartea  de identitate și  amărâtul  ăla de cupon.

Am scăzut și în ochii tăi, așa-i?

Să-mi fi amintit chiar  degeaba  sfatul psihologului?

și râd de teama mea,

cum am râs întotdeauna când mi-a fost frică. Octavian Paler
 
Când eram copil,  mă temeam de câini , prin clasa a doua, m-a trimis  învățătoarea la cooperativă să-i cumpăr ceva, cum era să refuz, nu se putea, am alergat, de teamă să nu pierd prea mult din lecție , un câine  slobod n-a înțeles motivul   galopului meu și  mi-a rupt uniforma, am rămas cu o sperietură de care nu m-am lecuit nici acum.
 Mai târziu, profesoară fiind,  nu mi-am permis  să trimit copiii oamenilor să-mi cumpere nu știu ce.. nici nu i-am învoit  când  se plângeau că ar fi uitat aragazul deschis, radioul în  priză sau cine știe ce probleme  nerezolvate acasă.
În liceu  îmi era frică de câțiva profesori- de babacu, de   cel cu atelierul, pe ăsta chiar l-am urât. Nici când intra Stass la oră nu mă simțeam chiar confortabil.

Cu toate astea, doamne, ce aș vrea să fiu din nou liceană!
În facultate, îmi era frică să nu stric  media pentru bursă.
  După ce am ajuns profesoară, numărul fricilor a crescut, cam cum se umfla coca în copaia din bucătărioara bunicii.

 Nu iau în calcul că mamă fiind mă temeam că nu ajung la timp, seara, să-mi iau copilul de la grădiniță, că nu mă trezesc  să-i dau medicamentul când avea febră.
Întâia teama mi-a fost  că, dacă autobuzul are întârziere, directorul  mă așteaptă  în fața ușii clasei cu catalogul în brațe. Așa proceda el cu toți navetiștii.
Dacă toate erau în regulă, tot găsea  un motiv să  demonstreze că doar el are pâinea și cuțitul.
 Îmi era frică de inspecții- de la pionieri, de la utc, de la partid. Tot timpul  venea câte cineva, doar auzind un nume , te lua cu frig, în plină primăvară..
 Nici în afara școlii nu eram feriți de frici-  practica agricolă se întindea în unii ani până către începutul lui decembrie- era un ins, nu i-am uitat numele, dar nu vreau să i-l scriu, mare specialist în bute, adică ceva extraordinar- cocenii de porumb, legați  cotor la cotor de către bieții elevi,  supervizați de  către diriginți, aliniați pe grupe și clase, erau așezați în ordine strictă, se știau distanțele, numărul de snopi, ce mai! militărie curată. 

Dacă nu picai în zona de control erai o persoană fericită.
 A venit 89, am respirat , am simțit și sorbit gustul libertății, o vreme chiar am am uitat de frică.
N-a fost să fie- orice dosar cât de mic, pentru orice problemă-trecere la altă categorie de salarizare, salariu de merit, gradație de merit, ( bașca munca ta, pentru a primi niște amărâți de lei )  te făcea să simți cât de neputincios ești în fața cuiva..  furcile caudine.

Atâția ochi te analizează!  aiurea, știu eu  destule persoane care doar se făceau că muncesc, dosarul vorbește..
Și uite așa, din vorbă în vorbă, am ajuns în anul de grație 2013, când eu  am redevenit persoana fricoasă-  câini destui prin oraș, dar nu de ei mă tem, mă tem când  trebuie să bat la vreo ușă  ori să aștept în fața vreunui ghișeu- eu vin cu banii, că sunt persoană  conștiincioasă, nu aștept somație. Chestiunea este că s-ar putea să nu fie toate  în regulă..socoteala din târg nu se mai potrivește cam  de multișor cu cea de acasă.

 De dimineață, am plecat cu inima strânsă - oare am toate actele, toate copiile?
  Buricul orașului, clădire mare,  scările   sunt sparte, că era cât pe aci să mă împiedic,  plătim taxe și impozite, atât cât zice legea, că n-ai încotro, cui să-i  spui să aibă grijă de om?( la băncile vecine, ploaia spală marmura frumoasă)
 Lumină chioară, hârtii pe jos, chiar dacă, unul lângă altul,  trei coșuri așteaptă cu gulerele strâmbe  de revoltă. 
Un individ - după haine ai zice că este coșar- vorbește singur, de fapt  strigă,  cică vrea  cazier curat, dacă achită  150 de lei,  nimeni nu-l- întreabă nimic,  mi se face frică , ar putea să aibă   vreun cuțit ascuns, la câte se întâmplă..
Cinci ghișee, este vineri, funcționează doar două, după  mai bine de un ceas,  ajung în fața ușii, am emoții, am și dreptate, îmi mai trebuia o copie de pe cartea de identitate,  am procură, nu mai trebuia, 50 de roni, nu contează, ce mai contează,  primesc documentul, intră o domnișoară,  din cele două  acte pe care trebuia să le ridice, unul al ei, celălalt al surorii  care locuiește  la țară, a ieșit doar unul,  n-a  funcționat  corect imprimanta..
Este vorba despre un document foarte important, fata a venit din Spania să-l preschimbe, are bilet de avion pentru mâine.

  nu am ce să vă fac, v-am explicat foarte clar, nu au ieșit, nu sunteți doar dumneavoastră în situația asta. Mai faceți o poză, în 14 zile lucrătoare  îl aveți, puteți  lăsați  cuiva procură..
Îmi vine și mie să plâng  văzând-o pe biata fată cât  de amărâtă este, mă închin în mintea mea că  actul  meu, care nu este al meu, a ieșit la imprimantă, ce m-aș fi făcut dacă  ..
Afară plouă mocănește,  bate un vânt de primăvară  nemulțumită. Orașul își privește prin ochiul deschis  maidanezii, porumbeii, clădirile.
 Lumea , cu ale ei.//

Îndrăznesc să te întreb-ai frici de astea sociale?

așa o fi?

Cineva, persoană importantă, mi-a trimis ceea ce se vede.
 Pentru că sunt nedumerită, m-am gândit să-i (mai) întreb și pe alții.

în mersul vremii

 Câte n-aș putea scrie.. mii de chestii, poate. 

Trei zile în locuri dragi, revederi după  ..nu, n-o să spun câți ani, pentru că nici mie nu-mi vine să cred, n-o să povestesc  mai nimic din câte am văzut/auzit/povestit/ reamintit, descâlcit/ înnodat.

 N-o să povestesc  despre  satele tapetate cu  metri de   poze  mari, zâmbitoare, votează nr.3,  nici despre gălețile  aninate de garduri- votați cu noi și nu veți regreta, nici despre  mașinile  de la ale căror geamuri larg deschise  zburau în toate părțile pliante roșii , verzi,  mici sau mari  -scăpați de căpușă prin vot! c-așa-i românul,( turat la maxim)..  nici despre   individul cu berea într-o mână  adresându-se  nevăzuților ascultători, ba nu- greșesc, îl asculta  o doamnă    de la  balconul blocului din față, anterior , am muncit,  spune omul, descărcându-și năduful,  ce-i pasă lumii de el?  da,  există (încă) cetățeni turmentați.., se apropie   alegerile , există bogați și săraci,  granița   pare fragilă..     

Poate despre   plugarul cu tricou și  bermude, arând  peticuțul lui de pământ, ar trebui să povestec.   

Sau despre  strălucirea dimineților verzi, presărate cu  buze  moi de maci  străfulgerați   de lama coasei   croind  poteci  lungi  prin fânul  cu parfum de verde  crud..   

N-o să povestesc, pentru că  doar câteva cuvinte  îmi vin în minte  din toate cele trei zile.

G este verișoara mea. 

I-am văzut casa-  uriașă!  Să nu crezi că exagerez,  fiecare  băiat, câte un nivel, cel mic și-a serbat majoratul, 30 de invitați,  n-au spart nimic, toate sunt la  locul lor,   n-o să zică nimic  bărbatul  când s-o întoarce din  cursă.  face  Italia..//

- G, când ești tu fericită?

- Când dorm, năniță..  nănița sunt eu.//
mi-ar plăcea să  vorbim despre asta..

de la major domus încoace

  Zilnic, pe la  diferite ore,    găsesc în cutia de scrisori mai un ziar, mai o fițuică  în care se strecoară nevinovate  rugăminți/ invitații/ felicitări fără conținut,  tot felul de scrieri și descrieri, toate, cu același candid mesaj- 
alegeți- mă pe mine!

O vorbă zice că trebuie să pornești totdeauna de la încredere, adică  să crezi în vorba omului, dacă spune  că vrea  ceva- un pahar cu apă, un scaun, un birou, o funcție, un vot, crede-l, ajută-l.

Nu mă pot lăuda  că  acord încredere din prima.
 Dacă ar fi să deschid o paranteză, aș zice că primarul   orașului  nostru  solicită al  cincilea mandat, dacă nu chiar al șaselea, parcă mai ține cineva minte?

Tocmai despre primar vreau să spun și eu ceva. Primar , ca  istorie, nu  despre un primar anume.

De dimineață, citeam pe un blog, la a cărui fiecare nouă  lectură, fără vreo exagerare, eu mă trezesc  școlărița  atentă , care am fost. Adică , în timp ce citesc, învăț. 
Zice  domnul profesor Hari,

http://haribm.blogspot.com/2012/05/jungla-de-beton.html

 referindu-se la   noii, vechii sau  aceiași   pretendenți la mâna,  forțată să se mărite, a  fiecărei  așezări de pe hartă: „Cu toții, indiferent de urbe, au o mare problemă. Nu pot să explice, în câteva cuvinte sau într-o lozincă, de ce ar trebui să îi alegem exact pe ei„.

M-am  gândit eu ce m-am gândit și am ajuns la concluzia că  nu știu mai nimic despre cum a început  dorința  oamenilor de a avea, neapărat,  un primar. 

Am dat fuga la
http://ro.wikipedia.org/wiki/Primar

și, parcă m-am mai dumirit.

Aflu  și eu, în al nouălea ceas, de ce se fac alegeri de primari și, mai ales, cum este pe la alții.

Am reținut două chestii importante, prima îmi era cât de cât cunoscută, de la cursul  de latină, cum, de altfel, poate că este cunoscută oricui- cuvântul primar  vine din latina vulgară, unde însemna principalul.

A doua chestiune are legătură  cu finlandezii,  după a căror civilizație oftăm  noi  de fiecare dată când  aflăm cum le (mai)merge.

La Helsinki, întâiul om al urbei se numește POLIOMIERLITA..parcă n-aș vrea să știu  traducerea.

Tu  ce zici?

așteptarea

 nu este cea mai mare plăcere a mea.

N-am avut încotro, voiam să rezolv problema. Neapărat astăzi, așa că am rămas în fața ghișeului mai bine de jumătate de oră.

 Bărbatul  din fața mea, genul acela de modă veche ar spune unii,  îmbrăcat impecabil- pardesiu bej,  fular asortat, pantofi lună, s-a întors de câteva ori, uitându-se atent la toată lumea.
N-am schimbat niciun cuvânt.

Când  casiera  și-a făcut, în sfârșit apariția,  fard strident, unghii lungi, ascuțite, privire acră, o sprânceană mai sus decât cealaltă, mi s-o fi părut, nu zic nu,  domnul mi-a oferit, protector,  locul dumnealui.

La ieșire, ne-am întâlnit din nou.

Mi-am dat seama că vrea să-mi spună ceva.

Ridicându-și, elegant,  pălăria , s-a prezentat, cu nume întreg și profesie, după nume,  îl știam demult, multă lume îl cunoaște.

”Stimată doamnă, o să vă spun o vorbă. 
Dacă  cineva  își dorește  să afle  valoarea unei așezări- oraș, sat, cartier, târg, trebuie să privească  atent femeile- frunțile lor,  privirea, mersul, ce duc în mâini, cum se îmbracă..

Sunt soț, tată, bunic, știu asta mai bine decât oricare altul..

Femeia  este -sublinierea îi aparține- marca  zilei. De ieri, de astăzi, chiar de mâine”.

L-am ascultat cu atenție, fără să-l întreb de ce m-a ales pentru un dialog cu o asemenea temă.

Pe stradă trecea, în sus și în jos,  multă lume, deloc puține femei.

Le-am privit frunțile.

Este un sfârșit obositor  de săptămână, mi-am zis în gând , de asta   aleargă, uitându-se în jos ..

p.s. pe la tine cum este?

28.01

prin oraș

Lângă bancnota așteptată, am pus o bomboană. Bătrânul   a fost fericit.  Câțiva pași  mai la stânga , un negricios ținea contabilitatea încasărilor.
În centrul orașului.

Câinele- orășean  bine orietat