despre recunoștință

  O biată  ființă neajutorată și stângace stătea cu fruntea plecată și cu ochi rugători în fața unei minți înalte și profunde,  puternice și superioare.”

Puține de tot sunt zilele în care  nu  citesc fie doar câteva pagini, dintr-o carte.  Dintr-o carte  pe care  să o țin în mână, că  acum  există și posibilitatea  de a  citi cărți electronice, nu-i așa?
   În  mult prea tulburătoarea  noapte, în care a ars  Catedrala  Notre-  Dame din Paris , am  scotocit în bibliotecă și am găsit  extraordinarul roman al lui Victor  Hugo”  Notre-Dame de Paris„.
 Cu a lui apocaliptică Notă introductivă.
Filele sunt   îngălbenite de vreme, foșnesc  la o cât de  firavă atingere. Cartea  a cumpărată  în  27 aprilie  1971. 
Și citită   în săptămâna următoare.
Am răsfoit-o   cu grijă, încercând să-mi amintesc   pasaje și personaje, unele dintre ele  s-au ivit limpezi, altele  mi s-au părut  total necunoscute, așa  că mi-am propus  să recitesc   romanul.

  Nu oricum. 

Pe îndelete.
Din  fel și fel de motive,  unele țin de  faptul că în perioada asta , ca orice  gospodină,   a trebuit să-mi pregătesc casa de sărbători, să-mi întâmpin copiii cum se cuvine sau, pur și simplu, pentru că nu mi-am găsit   starea  potrivită.
  Ieri, a fost  sărbătorit   CITITUL. 

Pentru că prea multe au  fost treburile,  am citit puțin de tot, aseară, târziu.

 Astăzi, dis-de-dimineață,  am  luat  prima carte  de pe  măsuța din apropiere-  cartea  lui  Victor  Hugo.

 Am deschis-o la întâmplare., pagina194..

Dacă  ai citit  romanul sau  dacă ai văzut   doar filmul, trebuie  să  ți-l amintește pe înfricoșătorul Quasimodo..
În capitolul  IV, „Câinele și stăpțnul său„ se spune   „Exista totuși  o ființă omenească pe care  Quasimodo n-o cuprindea  în răutatea  și în ura  lui  față de ceilalți și pe care o iubea tot atât, dacă nu chiar mai mult decât își iubea catedrala.  Ființa aceea era Claude  Frollo„

  (Acesta îl  luase, îl adoptase, îl hrănise, îl învățase  să vorbească, să scrie, să citească, apoi îl făcuse clopotar.)

”De aceea, recunoștința   lui Quqasimodo  era  profundă, pasionată, nemărginită”...Pe cocoșat  nu-l mai legau  de lume  decât două  lucruri:  Notre-  Dame   și   Claude Frolla.„

Am citit   capitolul  cu un fel de  tristă, dar adevărată voluptate, pentru  că în paginile astea îngălbenite, am redescoperit fascinația  RECUNOȘTINȚEI.

.Multe ar fi de spus , de  comentat, de povestit. 

Poate că ar trebui să deschidem larg  ferestrele inimilor,  spre a  ne exprima recunoștința. 

 Către  cineva.

 Sau către  mai mult  de o  ființă, forță, energie.

 S-a adunat atâta  rău în jurul nostru,  este  ceva  ca un război  fără   săbii  la  vedere, ceva  care macină . neobosit, totul.

Trânte  verbale, cum nu ți-ai imagina...

. În Săptămâna  Patimilor, într-o țară, în care cei mai mulți  ne declarăm ortodocși..

Mă întorc la Quasimodo  și la credința lui.

”Fără îndoială că se aflau în joc și dragostea filială și devotamentul față de stăpân, dar se mai afla, de asemenea,  și fascinația exercitată de o minte omenească asupra unei alte minți.” 

Și zice   Victor  Hugo,  în încheierea capitolului -”vom spune deci  că bietul  Quasimodo îl iubea pe  arhidiacon  așa  cum niciodată un câine,  niciodată  un cal, niciodată un elefant  nu și-a iubit  stăpânul„.