Se afișează postările cu eticheta Quasimodo. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Quasimodo. Afișați toate postările

miercuri, 24 aprilie 2019

despre recunoștință

  O biată  ființă neajutorată și stângace stătea cu fruntea plecată și cu ochi rugători în fața unei minți înalte și profunde,  puternice și superioare.”

Puține de tot sunt zilele în care  nu  citesc fie doar câteva pagini, dintr-o carte.  Dintr-o carte  pe care  să o țin în mână, că  acum  există și posibilitatea  de a  citi cărți electronice, nu-i așa?
   În  mult prea tulburătoarea  noapte, în care a ars  Catedrala  Notre-  Dame din Paris , am  scotocit în bibliotecă și am găsit  extraordinarul roman al lui Victor  Hugo”  Notre-Dame de Paris„.
 Cu a lui apocaliptică Notă introductivă.
Filele sunt   îngălbenite de vreme, foșnesc  la o cât de  firavă atingere. Cartea  a cumpărată  în  27 aprilie  1971. 
Și citită   în săptămâna următoare.
Am răsfoit-o   cu grijă, încercând să-mi amintesc   pasaje și personaje, unele dintre ele  s-au ivit limpezi, altele  mi s-au părut  total necunoscute, așa  că mi-am propus  să recitesc   romanul.
  Nu oricum. 
Pe îndelete.
Din  fel și fel de motive,  unele țin de  faptul că în perioada asta , ca orice  gospodină,   a trebuit să-mi pregătesc casa de sărbători, să-mi întâmpin copiii cum se cuvine sau, pur și simplu, pentru că nu mi-am găsit   starea  potrivită.
  Ieri, a fost  sărbătorit   CITITUL. 
Pentru că prea multe au  fost treburile,  am citit puțin de tot, aseară, târziu.

 Astăzi, dis-de-dimineață,  am  luat  prima carte  de pe  măsuța din apropiere-  cartea  lui  Victor  Hugo.
 Am deschis-o la întâmplare., pagina194..
Dacă  ai citit  romanul sau  dacă ai văzut   doar filmul, trebuie  să  ți-l amintește pe înfricoșătorul Quasimodo..
În capitolul  IV, „Câinele și stăpțnul său„ se spune   „Exista totuși  o ființă omenească pe care  Quasimodo n-o cuprindea  în răutatea  și în ura  lui  față de ceilalți și pe care o iubea tot atât, dacă nu chiar mai mult decât își iubea catedrala.  Ființa aceea era Claude  Frollo„
  (Acesta îl  luase, îl adoptase, îl hrănise, îl învățase  să vorbească, să scrie, să citească, apoi îl făcuse clopotar.)
”De aceea, recunoștința   lui Quqasimodo  era  profundă, pasionată, nemărginită”...Pe cocoșat  nu-l mai legau  de lume  decât două  lucruri:  Notre-  Dame   și   Claude Frolla.„

Am citit   capitolul  cu un fel de  tristă, dar adevărată voluptate, pentru  că în paginile astea îngălbenite, am redescoperit fascinația  RECUNOȘTINȚEI.
.Multe ar fi de spus , de  comentat, de povestit. 
Poate că ar trebui să deschidem larg  ferestrele inimilor,  spre a  ne exprima recunoștința. 
 Către  cineva.
 Sau către  mai mult  de o  ființă, forță, energie.
 S-a adunat atâta  rău în jurul nostru,  este  ceva  ca un război  fără   săbii  la  vedere, ceva  care macină . neobosit, totul.
Trânte  verbale, cum nu ți-ai imagina...
. În Săptămâna  Patimilor, într-o țară, în care cei mai mulți  ne declarăm ortodocși..

Mă întorc la Quasimodo  și la credința lui.
”Fără îndoială că se aflau în joc și dragostea filială și devotamentul față de stăpân, dar se mai afla, de asemenea,  și fascinația exercitată de o minte omenească asupra unei alte minți.” 
Și zice   Victor  Hugo,  în încheierea capitolului -”vom spune deci  că bietul  Quasimodo îl iubea pe  arhidiacon  așa  cum niciodată un câine,  niciodată  un cal, niciodată un elefant  nu și-a iubit  stăpânul„.

sâmbătă, 23 iunie 2012

a fost, pe rând,


 artă care adună talazurile mării într-un pahar,  oglindă  care  face frumos tot ce este  deformat, chip al sufletului, creație ritmică a frumuseții în cuvinte, Eminescu o numea  trandafir ce crește în potir de aur, Grigore Vieru  o considera  secretul creierului  scăpat din gura  inimii.. un filozof  spunea că  este spunerea Ființei.
Că pune stăpânire pe suflet, că te inundă când te aștepți cel mai puțin  sau că  la temelia ei stă un talmeș-balmeș, un ghiveci, un soi  de supă primordială în care intră de-a valma  și imaginația și orgoliul, că e o adunătură generală, pentru că este viul  în a cărui textură  intră cele mai  felurite și contradictorii ingrediente,  cum  spune Monahul de la Rohia, 
 Poezia 
 este în toate.
 Cea mai limpede dintre definiții  mie mi se pare  cea pe care  a dat-o Salvadore Quasimodo poezia este  revelarea unui sentiment pe care  autorul îl crede  interior și personal, dar pe care  citirorul  îl recunoaște  ca fiind al său.
 Am citit mai multe poezii  astăzi.
 Aleg două, nu chiar la întâmplare.
Prima, Cei ce cară- autoare poloneza  Anna Kaminska, 12 aprilie 1920/10 mai 1986. 
A scris 15 cărți de versuri, 3 volume de comentarii biblice și multe traduceri din latină, ebraiacă, franceză  și din diverse limbi slave.
Așadar, 
Cei ce cară piane
La etajul zece
Dulapuri și coșciuge
Un bătrân  cu un vraf de scânduri șchioapătă  dincolo de zare
O femeie  cu un gheb  de urzici
O țăcănită care împinge un cărucior
Plin cu sticle de votcă
Ei toți vor fi ridicați
 Ca o pană de pescăruș ca o frunză uscată
Ca o coajă de ou o foaie de ziar

Fericiți cei ce cară
Că aceia vor fi ridicați.„//

 Ana Blandiana, Cine dintre noi 
Când pleci
Nu știu care dintre noi doi a plecat,
Când întind mâna
Nu știu dacă nu mă caut
Pe mine,
Când îți spun: te iubesc,
Nu știu dacă nu mie îmi spun
Și mi se face rușine.
Odinioară
Știam cum arăți,
Erai
Nespus de înalt și de subțire,
Știam de unde-ncepi
Și unde mă sfârșesc,
Iți găseam ușor
Buzele, gâtul,
Clavicula dulce,
Umărul copilăresc.
Demult, îmi amintesc,
Eram doi,
țin minte cum ne țineam de mână...
Cine-a fost înfrânt dintre noi?
Cine-a putut să rămână?
Singurul trup este al tău
Sau al meu?
Și mi-e atât de dor
De cine?
Numai tăcând,
Cu ochii-nchiși, cu dinții strânși,
Mai pot să te distrug
Cu greu
În mine.//
Citești poezie, când?( șirul întrebărilor  este nesfârșit..)
 p.s.  nici nu știi ce pierzi, dacă nu-l asculți pe A. Rieu!!