despre smerenie cu un maaaare semn de întrebare

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel, ca o mângâiere  ivită de undeva, se întrec în  zvonuri  glasuri vioaie de păsărele. Cerul  își  revarsă  generos  liniștea albastră  peste  lumea adunată în  curtea  bătrânului schit.
Sunt, vorba poetului,  ”Floriile   cu soare și  soarele cu Florii!„

Curtea  schitului, scările și băncile  din jur  sunt pline de lume..
Figuri și frunți de toate vârstele- netede,  ridate,  deschise,  umbrite de  întrebări, bogații se recunosc imediat după cum  zdrăngănesc cheile bolizilor parcați  în afara  schitului, oameni sănătoși, alții   suferinzi, bolnavi,  fete cochete, capete acoperite cu eșarfe păstrate doar pentru  zilele  speciale,  fizionomii liniștite sau disperate,  chipuri îndoliate, ochi luminoși, priviri căutând în gol,altele  doar ascultând slujba,  griji,  ochi iscoditori de copilași treziți cu  noaptea în cap, blugi  rupți în genunch, toate  laolaltă.
Liniște , atâta liniște! 

 Doar  vorbele preotului   răsună    peste  pacea locului.

    Slujba se încheie , parcă,  mult  mai pătrunzător decât în alte zile de sărbătoare. 

Descoperi  în  predica  lui   atâta învățătură despre  curățirea de rele, despre cum să faci bine  fără a te lăuda, despre  a fi smerit chiar  atunci   crezi că  nimeni    n-ar fi mai puternic decât tine.
  Peste  capetele plecate domnește ceva  ca o cuminecătură.

Ai zice  că  toți sunt ca unul. Că vorbele  ajung  chiar în suflete.
Cuminte,  mulțimea așteaptă să-și primească  ramura  de salcie.
 Predica se încheie  cu o  caldă urare de   bine.

  Și în clipa aceea,  ceva,  ca  un vânt iscat cine-știe-de-unde, aduce   o vânzoleală  absurdă,  capetele se ridică, se sparge tăcerea,  mâini  multe se agită  pe deasupra altor mâini, fiecare  vrea   repede, cât mai repede,  mănunchiul  verde, pletos, de parcă ar fi pe viață și pe moarte.  omul a uitat să fie om,  ce înghesuială,  ce  vorbe,nimeni nu  mai ține seamă de nimeni, de  rost, de  vecini, de respect.

Vorbele preotului au   rămas suspendate undeva, într-un alt timp. Acum se  dă bătălia- care pe care.
Nu   pricep nimic.
Este prima mea   confruntare  cu  spiritul dezlănțuit al unei  mulțimi înfometate  de A LUA  CEVA CE I SE CUVINE.
CEVA CE SE DĂ .

  Pentru o clipă  , mă întreb dacă  numind -o  haită, ar fi , totuși, prra mult.
  Sunt fericită că am scăpat teafără.
Uitasem și de ochelari...

Dincolo de poarta  bătrânului schit, îmi adun  gândurile.  Atâtea întrebări   îmi aleargă prin  minte.
Cum să-i înțelegi pe oameni?
Ce forță nebună să-i schimbe  în câteva clipe? 
Mai rămâne  loc de  bine,    așa cum este  binele?
   Mult mai multe întrebări rămân  fără răspunsuri .

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel,   în parcul din fața  Grotei  râd în soare  flori în toate culorile  firii!
Tăcută,  pădurea își  arată  fața ei cuminte,  curată, însorită...