duminică, 17 mai 2020

ne spunem povești

Pentru o zi luminoasă!
”Ne spunem povești,ca să putem  supraviețui„.
  Joan   Didion

Zilele  fug. Unele curg, altele  năvălesc.
  Unele  pot fi banale, altele sunt agresive. Pe toate le primești cum poți.
  Printre picături, te întorci către suflet, pentru că acolo  găsești  mereu energie.  Chiar dacă ea  vine  de undeva.
 Tot căutând soluții pentru niște probleme presante, am  descoperit câteva însemnări care vin tocmai dintr-o iarnă frumoasă a copilăriei.
  Ce bine, ce cald era acolo!
  Nu știam de  apăsări, de  incertitudini. 
Trăiam în lumea  poveștilor!
Și tot în  graba căutărilor mele  am descoperit un articol despre extraordinara  civilizație din școala Coreei de Sud!
  Am citit, mai pe iarnă,  o carte a cărei acțiune începea  în Coreea de  Nord  și se încheia într-un fel de cerc  în cealaltă Coree  luminosă, cu trecere prin China și prin Mongolia.
” Drumul  către  libertate” ( autobiografia   unei refugiate  din Coreea  de  Nord), de  Yeonmi  Park.
  Mă   gândesc în clipa asta că alta ne-ar fi  viața, dacă și  la noi  învățătura de carte ar  putea deveni o prioritate.
  Tuturor ne-ar fi  mult mai luminoase drumurile!

de ieri si dintotdeauna
Mai tii minte iernile bogate din copilarie, cand neobosit, din inalturi, cernea cu nemiluita, troienind curtile si drumul?
In  serile lungi, ne adunam in jurul sobei- soba adevarata, proaspat varuita-patru colege de scoala, cred ca eram prin clasa a II-a. Locuiam   aproape una ce alta,  totdeauna ne aducea acasa cineva din familie.
Pe scaunele mici, rotunde, cu trei picioare, citeam .
 Pe rand.
Si la  povestit ne venea randul.
 Cartea cea mai draga a acelei ierni a fost”Povesti„, de Fratii Grimm.
 Atat a fost de citita, prin atatea maini de copii a trecut, ca  a ramas fara coperte, iar paginile i se injumatatisera.
 Mi-e tare dor de foile galbui, fosnitoare, si de lacrimile   noastre de fetite , care nu prea reuseam sa mai separam  ce era adevarat de  ce crease  mintea  autorului.
 Cartea s-a pierdut.
 Viorica si Valentina sunt in  colturi diferite de tara, ne intalnim tot mai rar... Ana  a urcat într-un loc  doar  bănuit.
Undeva, sub cute  de suflet, povestile sunt treze!
O prietena de peste Ocean imi trimite, din cand in cand, niste povestioare .
Tocmai am citit acum o traducere din limba greaca.
Dupa o viata , in care nu a facut nicio fapta buna, la capatul zilelor, o batrana ajunge in Iad.
Mult s-a intristat ingerul  pazitor, dupa ce, cautand  in cartea trecutului ei, nu a gasit nimic  care sa o salveze.
A mai scormonit.
A gasit , undeva, ceva- pe cand era si ea tanara, intr-o zi, un cersetor i-a cerut ceva de mancare.
 Manioasa, femeia  a scos  o ceapa salbatica, aruncand-o in nevoiasul trecator.Ingerul a mers la Creator , i-a povestit intamplarea, iar  Dumnezeu i-a spus:
-Ia o ceapa salbatica si spune-i batranei  sa se prinda cu mainile de ea.  Daca va reusi sa iasa din Iad, o vei duce in Rai.
Mult s-a bucurat ingerul, si mai mult s-a bucurat batrana, care si-a infipt repede  mainile in ceapa salbatica.
S-a intamplat atunci ceva neasteptat:  zeci de osanditi  incercau sa se prinda de picioarele babei, vrand sa scape din Iad.
 Revoltata, ea ii imbrancea:
- Ceapa este a mea! Voi nu aveti parte.
In imbulzeala , ceapa s-a rupt, iar batrana si osanditii s-au pravalit ...
Trist, mai trist decat fusese vreodata, ingerul s-a indreptat singur catre poarta Raiului.

Un comentariu:

  1. Gina Rizea https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=2652480451694173&id=100007967327645

    RăspundețiȘtergere