”marea și muntele viețuiesc împreună

Şi iarna fuge de căminul lor.

Fluturii ei albi când se aşază pe magnolii,

Pe eucalipţi, pe arborii de camfor,
Pe liniştiţii palmieri ..”

A.E. Bakonsky,

 „Fluxul memoriei„

Ninge și plouă, plouă  și ninge din nou. 

  Bieții mugurași se strâng în mănușile lor  vătuite, prea devreme  și-au scos  năsucul în lume...

Mergeam grăbită,  cu o mână țineam umbrela, cu cealaltă  căutam mănușile.  Eram în dreptul unei curți, când, am ridicat privirea  către cer.

 Dincolo de  gard, am zărit  înfiripându-se, pe vremea asta nebună ,  povestea  magnoliei.

 Atât de cochetă!

 Atât de  delicată! 

 La fel de îndrăzneață! 

Pentru că este atât de cutezătoare, în acest martie  nărăvaș,   îmi place să-i  laud   nu doar îndrăzneala!

Cochetă fără stridențe, suplă ca o gazelă,  deschide albumul  culorilor   de primăvară.

 Botaniștii spun că  s-ar fi ivit încă de pe vremea când dinozaurii stăpâneau  lumea, fiind printre primele  flori pe  care Terra și le-ar fi împletit în cosițe. 

Unul dintre ei,  francezul Pierre Magnol (1638 - 1715), atât de  mult  a îndrăgit-o, că  a luat-o  de soție...vorba vine: i-a  dat numele lui pentru eternitate.

Chinezii o numesc orhideea de jad sau floarea cu zâmbet secret.

Două state americane- Lousiana și Mississippi -și-au ales-o ca simbol.

În felul ei suav, erotic, nevăzut/aluziv , magnolia îi spune primăverii , oricât de nehotărâtă ar fi, „ Bine ai venit!”
  Frumoasă și nobilă, singuratică, fără  să regrete, discretă și elegantă, magnolia ne farmecă  ochiul, lunecând în cântecul ei  fără note, între vis și realitate!

Frumusețe neîncoronată a  supleței  naturii!

Cu flori care, parcă, vorbesc!💓