povești adevărate pentru prieteni
În liniștea sfârșitului de amiază, împânzită de iarbă crudă, cleata își urma drumul printre lanuri înflorite de porumb.Văcuța rupea smocuri, le rumega după reguli doar de ea știute.Ca de obicei, citeam. Cred că aveam vreo doisprezece ani. Soarele trimitea raze piezișe, blânde, dinspre pădure, adia un vânticel atât de mângâietor.
Ca o mână colosală...
Am ridicat, involuntar, ochii din carte.
Ascultam tăcerea!
Și mă simțeam ocrotită, nu doar ocrotită, am simțit că mă contopesc cu tot: Cer, Soare, câmp, liniște monumentală.
Deseori, în viața mea,în momentele de eu cu mine, am încercat să prind clipa aceea.
Nu!
Nu s-a mai repetat.
A fost unică!
Am iubit-o intens.
Cred că a fost o clipă de grație!
Prin 2006, eram într-o excursie în Grecia. Se lăsase noaptea, conducătorul grupului ne-a invitat undeva, unde zicea că a mai fost .
Am urcat cu telefericul.
Likavito-„Ostrovul lupilor”.
Ne-am oprit, fiecare se bucura în felul său.
Deasupra, nesfârșit,Cerul de un albastru cum nu cred să mai fi văzut vreodată.Puzderie de stele, ca într-un dans fără sfârșit.
Undeva,în zare, luminată ca ziua, neobosită marea, scăpărând printre vapoare.
A durat o clipă- am ascultat depărtarea-
Eram o părticică din ea!
Fericirea?
Eternitate de-o clipă! 💖
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu