despre bine,

 corect, profesionist  și uman  

(aș îndrăzni  să  sper)

Nu este în firea mea să mă plâng; celor  mai multe probleme  cu care mi-a fost  dat  să mă confrunt, cam  din  anii de liceu,  le-am cam dat de  capăt  singură.  Nu înseamnă că nu am primit ajutor  în  toți acești ani. Aș  minți, ar fi   total aiurea din partea mea  să   mă bat  cu pumnul în piept  că aș  fi vreo  eroină. Sau că  nu mă sperie nimic.

  Ba  da.

 Chiar  mă sperii , împiedicându-mă de tot felul de  întâmplări. Pentru unii, ele vor fi flecuștețe. Chiar or fi. Pentru mine, în anumite momente,   ”nimicurile„  capătă   niște proporții.   

 Nu  foarte mari, nu imposibil de  a fi depășite, dar,  atunci , în clipele acele  încleștate, mi-ar plăcea să simt că lumea este mai bună.

 De fapt, vreau să ajung  cu  discuția  la o instituție  care se numește Medicul de familie.

   M-am întâlnit  cu  ideea  de medic al casei,  pe vremea când  citeam primele romane englezești. Apoi, prin filme.  Eram adolescentă.  Se vorbea despre ”doctorul casei”, care era  un bărbat  interesant,  înalt,frumos de cele mai multe ori,  cu sau fără barbă.

 În geanta lui uriașă încăpeau de toate. 

În vocea lui  se aduna atâta  blândețe, atâta cumsecădenie!

  Îi trata  pe cei bogați, dar și pe cei săraci.

  În filme, vedeam cum el intra în tot felul de  căsuțe, multe dintre ele improvizate,  mângâia frunți  fierbinți, mânuțe  tremurânde.

  RĂSPÂNDEA SPERANȚĂ!

Au trecut anii, în câteva  rânduri, eu, femeia, m-am intersectat cu  câțiva  medici, Doamne, ajută-mă   să rămân la acest stadiu!.

  A fost  vorba  , fie despre sănătatea mea, fie  despre  sănătatea celor dragi mie:  mai întâi  tata,  cu mama nu am ajuns niciodată la medic, eram mult prea tânără, când am pierdut-o, apoi  copiii  și , de mai multe ori,  soțul..

 Medicii și celelalte cadre  medicale  pe   care le-am întâlnit  au fost  de toate felurile:  unii    erau adevărați profesioniști, empatici,  chiar apropiați.

   Mi-a fost dat, însă, spre întristarea  mea,  să  mă întâlnesc  și cu persoane  din ”sănătate„, cam  de la toate nivelurile:  medici, asistente, infirmiere-  cu  care    nu vreau  să mă am vreodată vreo întâlnire.

Mă  mândresc   cu  niște foști elevi medici și asistente, de  o sănătoasă atitudine, conduită,  sunt profesioniști,  persoane cumsecade! 

Oameni în halate albe!

  Ajung la  acea instituție   numită „medic  de  familie”.

   Este  ceva, format din două persoane. o doctoriță și o asistentă.

  Până la pandemie, mergeam acolo, lunar, apoi, slavă, Domnului, mi-am dat seama  că se poate   să ajung doar  o dată la  trei luni.  Și ca o paranteză,  în primele luni   de la declanșarea pandemiei,  când am   dat un telefon și mi s-a sugerat  să merg acolo ( este în partea opusă a orașului), am încheiat discuția.

  Mă  gândeam , eu cu mintea mea  ( am furat vorba de la ”pârdalnicul „ Creangă), că,  în vremurile astea grele și ciudate, ceva, ceva se  va fi  schimbat în mentalitate 

. Și în atitudine. 

Aș! aceeași treabă. eu dau cardurile, urmează rețeta ( și calculatorul  acela merge  tot șchiopătând),

  Auzi, tu?  ce  luat tensiune, ce discuții, acolo, de  câteva minute  despre tine, persoana  vulnerabilă??

 Ultima oară, după ce am trecut  prin ambele etape ale vaccinării, pentru că una dintre nurori m-a înscris,  la timp, grație  cunoașterii ”secretelor  internautice”,  am luat cu mine   ”dovezile”.   ( să fi sperat  că  mă va înscrie  ”instituția  răspunzătoare, medical, de familie?)

Credeam că  voi fi întrebată, cumva.

  Nici vorbă, aceeași  treabă. dat  cardul, primit rețeta.

Mă gândesc ,  chiar cu tristețe  la  fostele mele colege  de liceu,de  facultate, de cancelarie, care   vor face vaccinul undeva, chiar la  50 de  kilometri departe de oraș.

 Suntem o  ”familie„....

 Și, de sănătatea  noastră,  se ocupă  niște persoane cu suflet.

„Un medic adevărat nu ţine la viaţa sa mai mult decât la cea bolnavului.”( este doar un proverb, și nu   unul românesc)