Prietenia noastră a început în primul an de liceu. De atunci, chiar dacă nu ne vedem, pentru că așa decide viața, suntem și mai apropiate.
În prima zi de Paști, ne-am cam dat la vorbă.
Și tot povestind noi una/ alta, ne-am amintit cum cum a fost într-a X-a, cu prima teză la fizică.
Cândva, Dom Bălcescu fusese o somitate.
Între timp, devenise un moșneag cusurgiu și tot mai ciudat.
La oră, ochelarii cu rame grele îi tot cădeau, alteori lentilele i se mai abureau, pentru că se mișca încoace și încolo, gâfâind, ca nu cumva să ne scape din ochi. Nu prea știai către cine se îndreaptă. Soluția era să stai smirnă la ora lui.
Dacă aveai nenorocul ca el să creadă că nu ești ochi și urechi, tu, cel din fața lui, ajungeai la lecție. Și începea adevărata odisee, la capătul căreia erai terminat.
Nota? Cum dădea Domnul.
La teză, musai să tratezi subiectul de teorie și, neapărat, să rezolvi problema.
Teoria, fie ea chiar perfect detaliată , fără rezolvarea problemei,însemna ” Alb în alb, nimic problemă. Nota 4 ( PATRU)GH. BĂLCESCU.”
Urma ca documentul să fie prezentat părinților, unul dintre ei având obligația să-și pună semnătura pe ultima pagină.
Nico și-a amintit că fiecare dintre noi a semnat teza celeilalte, pentru că.... ai ghicit: niciuna nu a rezolvat problema.
Și noi am avut un profesor în vârstă la matematica. Țin minte ca era foarte irascibil și ne jignea cu ușurință. Deși ne era foarte frica de el, recunosc, a fost un moment în care am înțeles matematica.
RăspundețiȘtergereȘi eu am doua colege de banca (una din gimnaziu, una din liceu). Păstrăm legătură, ne vizitam, ne sfătuim. De fapt, le consider prietene, nu foste colege.
Laura, mă bucur că ne „revedem”,într-o zi cu povești frumoase, despre prietenie, despre adolescență!
RăspundețiȘtergereSă avem parte de sănătate!