între măreție și vrajă

Când am
făcut fotografiile  astea cu flori de stâncă,  nu prea am avut timp  să mă uit  la ele  cu atenție. Ochiul îmi fusese  furat de  coloșii calcaroși, turnați  în cele mai  ciudate  forme.

Un dans static, care, iată, după  o vreme nu poate potoli însetarea 

Un colț geografic ivit  din  cizilizații  apuse  cine știe  când..

Acest univers, unde omul ajunge rar, ca turist sau, poate mânându-și  turmele, îndeamnă  la meditație.

  Mulți ochi îl  văd   chiar în aceeași clipă, fiecare însă poate  să-și trăiască propriile  explicații.

Sentimentele se amestecă:miraj, incertitudini, uimire, poate chiar spaime.

Ceea ce simt  eu   nu aparține  nimănui, nici măcar  mie.

Astăzi, când  de la excursia în Dobrogea,  au trecut câteva săptămîni , simt un fel  de  nostalgie pentru  niște locuri  dominate  de  ceva misterios, blând, suav.

Acolo,  în mijlocul  unei   realități, care nu seamănă cu nimic din ceea ce  precede sau urmează,  curgerea   timpului  pare să  fie alta.

Îmi pare atât de rău că a fost o atât de rapidă trecerea.

 De ce  nu știi, de ce nu poți, ca om, să păstrezi eternitatea clipei?

Dacă nu ai văzut Dobrogea, nu-ți mai irosi banii și timpul pentru a te înghesui în  excursii pe meleaguri străine( treaba ta ).

 Du-te și vezi  acest ținut de poezie aspră, misterioasă.  

Nu în grabă.

    Ci așa, cât să cuprindă o vacanță.

Poate  că  te  va atinge  aripa  vreunei zeități!

Cheile  Dobrogei/ Pantelimon