joi, 24 iunie 2021

despre poezia nevăzută a verdelui înflorit

  Sunt  zile din an când  simt cum din adâncul ființei  răsar niște imagini  unice.

 Astăzi, este cu parfum de drăgaică, cu gust de frăguțe și  glasuri de toate felurile.
  Locul se numea Uștubee.  
   Nu l-am întrebat niciodată pe tata de ce se numea așa.
  Erau câteva  dâmburi dulci,  domoale, cuprinse între  văi blânde, de un verde viu, mereu proaspăt.
   Târziu, la  facultate, le-am revăzut cu ochii minții, când a trebuit să citesc, cu creionul în mână,”Trilogia  culturii”.
Blaga mi-a redeșteptat  acea tainică  vie legătură cu  câmpul, cu  frumusețea lui.Am simțit atunci că  o parte din mine este acolo, în liniștea  verde. 
   Dar și că el, acel verde mereu renăscut, îmi aparține.  
  Dealurile ondulate din margine pădurii Pintenoaica aveau  poezia lor unică.
  Și noi  copiii, câțiva  băieți și câteva fete, copii cuminți, ne vedeam de  treburile pentru care  părinții ne trimiseseră acolo.
  Într-o zi, Cornel Mihalache, cel mai mare  dintre  noi, premiantul liceului  la matematică, a adus  în câmp cea dintâi carte.Rând pe rând, am început  să citim. 
Pe întrecute.
 Au fugit anii,  Cornel  citește, undeva, în lumina stelelor, de sora lui m-am pierdut,ceilalți ne-am risipit care pe unde.
  A rămas, în colț de suflet, parfumul  florilor de  drăgaică, de frăguțe, de  grâu în spic.
  Nu știu  dacă la  Uștubee  câmpul  va mai fi având  culmi domoale, nici dacă apusul  mai scânteiază la fel.
 La mulți ani, cu   Drăgaica în ie!

Un comentariu:

  1. Poate că regretul pentru unele dintre lucrurile pe care le-am făcut altfel decât ne-am fi dorit poate fi domolit în timp,în vreme ce regretul pentru lucrurile pe care nu le-am făcut nu prea poate fi înlocuit cu altceva.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.