am luat copilăria cu mine!

    Și să nu crezi că am  încercat  să-l imit pe Marin Preda. 

Pur și simplu, după ce o bună prietenă,  fostă colegă de școală, m-a sunat de ziua mea , mi-au țâșnit  în minte, ca-ntr-o oglindă, frânturi de întâmplări din anii când lumea își arăta, pentru mine, pagini de poveste.

La sfârșitul lui iunie, începea secerișul. Cu noaptea în cap, lumea toată a satului se muta în câmp.

Loturile noastre erau la Obște, undeva către Podăreni. Cred, nu-mi amintesc prea bine, că și ceilalți trei frați ai  lui  talițu, bunicul  dinspre tata, aveau o parte de pământ în aceeași zonă.

Ogoare lungi, că uitai  unde începe și unde se află capătul celălalt. 

Pământ bun, recolte frumoase!

Rolul meu era  să am grijă de claia unde mama așezase oalele   fierbinți, de lut ars, în care pregătise de cu seară ciorba acrită cu zarzăre( inconfundabilul ei gust îl simt și în clipa asta) și varză cu carne, păstrată bine în cămară, încă  din iarnă,  de la tăierea porcului.

  Ferită de umezeală, într-un colț al  încăpătorului  coș împletit-  acoperită  cu prosoape  de cânepă toarsă și țesută în casă-o pâine mare, coaptă  sub țest.

 Și ascunsă de ochii pofticioși ai bărbaților- secerători: sticluța cu țuică . 

Din câmp, snopii uscați, mai întâi în clăi, se aduceau la arie.

 Ce înaltă și înfricoșătoare  mașinărie pufăia  neobosită  în mijlocul câmpiei de la  Loturi, aproape  de  piramida  înaltă,  construită de militarii topografi!

Mașina de treierat.

 Nu m-am apropiat niciodată prea mult , nu știu dacă doar din cauza prafului  și a pâclei  de pleavă. Poate că un fel de spaimă nelămurită   mă ținea deoparte.

  Târziu, după apusul soarelui, larma câmpului înceta, lumea revenea acasă.În fiecare  curte, în bucătărioarele luminate de lămpi cu gaz,  prinse  în cui, ai casei se adunau  la masa de seară.

  Ce țin eu minte bine este acel farmec pe care l-am trăit doar atunci; pe ”linia ”mea, se întorceau la casele lor,  în grupuri după cum le erau prieteniile, flăcăii.

 Ocoleau satul  cântând.

Verișoarele mele, gemenele Didița și Coculeta, și prietenele lor, Valentina și Evelina, erau fete de  măritat.

 Frații Dodin și Aurică, Dache, Vergică  și Vasile al lui Lepra le făceau curte într-un fel  moștenit, probabil, de la părinții și bunicii lor; se opreau câteva minute în dreptul  fiecărei porți. 

Cântecul lor  devenea mai puternic, deslușindu-se frumos în pacea  nopții înstelate..

Acolo, în satul  meu cuprins între lunca Argeșului și pădurea Pintenoaica, în câteva veri, înainte de a pleca la liceu, am trăit, cu adevărat, magia  unei lumi care își rotea anotimpurile într-o poezie, deseori aspră, din care, astăzi, se mai păstrează  doar ulițele  umbrite  de zarzări.