povești pentru prieteni
Ce este un castel, am aflat pe la nouă/zece ani.
Mătușa mea, sora cea mică a tatei, mi-a adus în dar câteva cărți ”Palatul de argint„, ”Nuielușa de alun„, un creion chimic și un pix .
Adevărată comoară !
Adevărată comoară !
Nu-i așa că habar nu ai ce este acela un creion chimic?
Am citit cărțile, până când au rămas fără coperte. După o vreme, am uitat de ele, altele erau lecturile mele. În clasa a X-a, la ora de franceză, tânăra noastră profesoară, care, nu știu dacă văzuse Franța, ne-a povestit atât de frumos despre castelele de pe Loire, că, din clipa aceea, mi-am dorit să le văd.
Și le-am văzut.De două ori.
Mi-am închipuit tot felul de povești, urcând și coborând treptele pe unde călcaseră prinți, prințese, regi și regine.
Străinii au grijă să-și înnobileze istoria, să reconstituie ziduri, palate, temple, băi și bazilici. Noi le vizităm.
O excursie pe alte meleaguri nu costă deloc puțin.
Și, fie vorba între noi, nu toate drumețiile prin istoria altora sunt, totdeauna, o reușită.
Și, fie vorba între noi, nu toate drumețiile prin istoria altora sunt, totdeauna, o reușită.
Ploua mărunt, orașul purta haina lui spălată, presărată cu flori de vară, ivindu-și căpșoarele printre frunze, tineri și vârstnici își petreceau ultimele ore ale duminicii pe terase, de undeva se auzea răgușit un acordeon, într-o bisericuță, bătea clopotul pentru vecernie.
Pe o costișă, măreț, straniu, întunecat, castelul lui Ioan de Hunedoara, în care Domnul nu prea a locuit, că mereu era chemat la luptă contra unora și altora, își ridica turlele spre cer. Se zice că însuși Vlad Țepes, pe care străinii îl numesc cu un fel de voluptate Dracula, și-ar fi petrecut, în întunecimea temnițelor legendarului edificiu, șapte ani din viață.
Castelul a suportat stoic incendii, un cutremur, atacuri. Și timpurile.
Nu voi intra în detalii de arhitectură, nici de tehnică în construcții, ce știu , am aflat, ca și tine, de pe Wikipedia, că nici măcar un pliant nu am găsit.
Pe un perete aflat în fața fântânii acoperite, situată nu departe de ieșirea din castel, cineva a scrijelit un fel de maximă.
Este urmarea unei tragice întâmplări.
Se povestește că Domnul le-ar fi promis unor prizonieri turci că, dacă îi vor săpa o fântână și vor găsi apă, el îi va elibera.
Turcii au săpat cu disperare ani mulți. Domnul s-a dus de pe lumea asta, înainte ca lucrarea să se fi terminat, dar i-a lăsat moștenire, cu limbă de moarte, soției sale, prințesa Elisabeta Szilagyi, ordinul de a-i duce la îndeplinire cuvântul.
Tirană, orgolioasă și neascultătoare, văduva și-a încălcat cuvântul. Turcii au rămas prizonieri, deși au găsit apă. Ei au blestemat-o pe nerecunoscătoarea femeie.
Peretele castelului păstrează vocea durerii lor.Apă ai, inimă n-ai...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.