neobosit pictor, timpul

povești pentru prieteni
 Pânza de iederă i-a cucerit fațada dinspre stradă. Puțin câte puțin. Ca barba nerasă a unui bărbat. Tulpinile lungi s-au sucit, s-au răsucit deasupra celorlalte ferestre, ocolind ușa din lemn masiv, cu împletituri fine, cenușii. Un colț de perdea obosită și câteva ghivece, în care violetele și-au stins culoarea, amintesc de o mâna grijulie.

În curte, printre pietre stinghere, picotesc firave fire de iarbă O coțofană își poartă penajul nou-nouț , încolo si-ncoace.
Casa pare încremenită. 

Într-un timp numai al ei. Doar iedera își duce drumul.
Cândva, vor fi trecut pe aici niște fete. Două. Frumoase. Elegante.
Mergeau la bal.
În stradă le aștepta o trăsură. Și ei.
Sau doar un vizitiu.
Dincolo de perdele or fi răsunat glasuri. Bunici, nepoți, botezuri, colinde, rochii, sărbători, jucării, lecții, ziare, un baston, lacrimi, ochelari, pălării, râsete, zile și nopți..
Cine știe?
Pereții tac.
Poarta este închisă.
De partea cealaltă a străzii, pe un povârniș, altă casă. Ce- a mai rămas din ea. Ziduri groase, cojite. Ploile și zăpezile au rupt bucăți mari.
Tristă, bătrână și obosită, privește , nepăsătoare, strada.
Prin orbite întunecate.
Jur-imprejur, mărăcini și tufișuri.
Două cuiburi de păsări in salcâmii din spate.
Timpul curge.
Mereu leneș.
Două case.
Un car de povești.