pe sub deal, pe sub pădure...

( povești pentru prieteni)

Ningea apăsat, strălucea în scânteieri albastre drumul .Prin perdele pâlpâiau luminițele lămpilor cu gaz.

Satul își așternea de culcare.

Doar câte un câine plictisit de ședere își anunța prezența prin vreo curte.

Era ora la care flăcăii satului, în grupuri, treceau către casele lor.

Când îmi vin în minte serile acelea, mă întreb dacă exista, cumva, o tradiție, dacă ei moșteniseră bucuria asta din tată în fiu.

Ulița mea venea dinspre centrul satului, unde , probabil.la Mat, în cămăruța aceea luminată de un petromax, în jurul celor câteva măsuțe de lemn ,localnicii povesteau amintiri de pe front,sorbind băuturi din cinzeci.

Am intrat acolo, de vreo câteva ori, să cumpăr covrigi.

5 la un leu!

Nu am cum să le uit gustul!

Nu am întrebat niciodată pe nimeni dacă tinerii petreceau și ei acolo.

Aud, cu urechea sufletului, vocile lor puternice.

Un cor dirijat de pasiunea răspândirii bucuriei.

” Alunaș cu alunele,

De unde ești, băiețele?

Sunt, mândro, de la Coman,

Mai la deal de Teleorman...”.

Verișoarele mele, gemenele, „ieșiseră la horă”. cheltuială mare pentru părinții lor. pentru fiecare bal, altă rochie, paltoane și pantofi!

În dreptul casei lor, grupul se oprea, se intensifica muzica.„Zărzărea, zărzărea,

Zărzărică zărzărea,

Pe la poarta mândrei mele,

Gheorghiță trecea..”

Primul popas îl făcuseră în dreptul casei Valentinei.

Cred că a doua zi, ele, fetele, întâlnindu-se,povesteau...

Flăcăii de atunci: frații Dodin și Aurică, Vasile al lui Lepra, Vergică și câți alții vor mai fi fost, se vor fi adunând în alte coruri, printre nori.

Serile curg altfel...