Poate că speranța mea are legătură- legătura aceea invizibilă, greu de înțeles de către unul care s-a născut și a trăit la oraș- cu faptul că eu am deschis ochii pe mâinile bătătorite de muncă ale tuturor adulților din jurul meu.
Sau cu un fel de continuă neobosire, de primăvara până toamna târziu, pentru că munca la țară începea de cum se îngânau zorii în trâmbiță cocoșească și se termina seara târziu.
Oamenii aceia pe care mi-i aduc foarte bine aminte erau cinstiți.Munceau mult, se odihneau pe apucate, se bucurau din întâmplare, vindeau ce le prisosea în gospodărie- legume, brânză, lapte, păsări-altora care, fie veneau de la oraș, fie că erau leneși.
Pe oamenii aceia eu îi iubesc și astăzi!
Mă încăpățânez să cred că în aceeași credință își vor fi crescut ei copiii și nepoții.
Când ajung în fața tarabei pe care vânzătorul și-a etalat produsele, caut ochii ființei care vinde. Vreau să găsesc în ei ceva din bucuria de-o clipă, că omul este bun.
Că vinde ceea ce ar pune și pe masa familiei lui.
Am auzit cea mai dură, și grea, și aproape imposibilă constatare:
„roșiile rezistă mai mult decât lădițele....”
Țăranul- doar cu numele- fără să clipească, îți vinde, la prețuri care tooot cresc:castraveți în care a pompat chimicale, pepeni croiți parcă întâi pe hârtie, că toți au aceeași mărime și aceeași formă, prune și struguri, cartofi ,vinete și roșii în care cu greu poți recunoaște gustul de legumă.
Sau de fruct.
”Bade Ioane, m-as gândi să-ți fac
Un cântec nou, de ți-ar mai fi pe plac....”
Și la Petre Țuțea.
”Ţăranul este omul absolut.”
Și la Emil Cioran :
„Nimic nu este mai original decât ţăranul.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu