A simți aroma proaspătă de franzelă era, pe atunci, visul oricărui copil, ajuns din cine știe ce motive, la spitalul „ Grigore Alexandrescu” .
Doamnele și domnii, în alb, se purtau atât de frumos!
Uitasem de spaima înțepăturilor!Mă adusese tata, de mână, la primele ore ale dimineții, după ce noaptea îi speriasem cu țipetele mele, din cauza unor dureri , despre care nu știam să povestesc prea multe.
Operația de apendicită despre care se vorbea în jurul meu, mai mult pe semne, ca să nu mă tem și mai tare, avea să fie, brusc, peste mulți ani .Tot în urma unor dureri seci.
Am rămas în spital vreo câteva zile, pentru analize, un medic era consăteanul nostru.
Zi de zi, mă vizita mătușa mea, sora cea mică a tatei. Lucra într-o librărie mare.
Păstrez amintirea primelor cărți, pe care mi le-a adus atunci, învelite în hârtie foșnitoare, subțire, roz-”Nuielușa de alun„ și ”Palatul de cleștar”.
Mă doare că le-am rătăcit, am în minte doar paginile înalte, scrisul frumos, ilustratele colorate.Citeam cu voce tare.
Se adunau în patul meu alte două fetițe, rețin numele întreg al uneia, Nela Coporan, am corespondat ani mulți și prenumele celeilalte, Valerica, pe care am căutat-o, fără s-o găsesc, undeva, pe lângă Drăgănești-Vlașca, când am cumpărat ”Dacia„.
Mătușa mea este frumoasă și acum.
Un alt fel de frumusețe, blândă, așezată.Atunci avea păr lung, purta costum- taior gri, ca turnat pe ea, pantofi cu tocuri înalte.Mă mândream că domnul doctor, cât era el de doctor, se roșea cînd o găsea lângă patul meu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu