”Am plecat ca să văd lumea„

Mi-ar părea tare  rău să treacă neobservată ziua de astăzi,când, la  Brăila  s-a născut cel mai mai controversat  om și scriitor român, pe cât de misterios, pe atât de ignorat multă vreme  de critica literară, absolvent doar al claselor primare, cu o biografie în care figurau 14 meserii lipsite de intelectualitate, acest 

”tren montagne russe„, cum îl numea cineva..

”Vagabondul este omul  civilizat al existenței absolute” 
”Omul care nu aderă la nimic„

„Cine nu simte nevoia unei lupte nu trăiește, ci vegetează.„

Panait Istrati, 10 august 1884, Brăila/ 16 aprilie 1935, București.

Dacă vrei să  să cunoști, cu adevărat,  un oraș, studiază atent privirea femeii, spunea cândva,
cineva.

Dacă vrei să cunoști cu adevărat poezia tăinuită a unui loc,  nu te lăsa copleșit  de prima impresie.

Am văzut  Brăila de  două ori.

Un oraș, ca oricare altul, la început de mileniu III- blocuri cenușii, tatuate de ploi și de zăpezi, străzi sparte, prăfuite, buldozere și macarale, praf, lume grăbită, comunitari căutându-și covrigii în colbul zilei. 
Câteva panglici,agățate la înălțime, anunțau două evenimente –concursul internațional de muzică populară de dragoste și, de acum, tradiționalul  festival Hariclea  Darclée.

Cam asta ar fi prima impresie pe care ți-o lasă  o plimbare pe străzile Brăilei.

 Dimineața și-a deschis genele devreme, în bătăile picamerelor , care lovesc nemilos străzile. Nu era chiar o noutate, doar veneam dintr-un oraș, în care tot timpul se găsește câte o stradă  de spart/ înlocuit țevi/ schimbat  instalație etc.

  În jurul fântânii,se adună brăilenii, alungați de căldura din case și de pe străzi. Am coborât  treptele parcului, o terasă liniștită cu vedere spre Dunăre.

Fluviul pare obosit, își poartă leneș cursul printre sălcii. Din când în când, câte un vas își strecoară trupul de gândac plutitor, cu burta plină.  

Peste două seri, aveam să simt altfel plimbarea pe faleză-  ceva venind parcă dintr-o altă lume, adieri dulci, răcoroase, în parfumuri florale, pantofi eleganți,  rochii foșnitoare,  costume lejere. 
Dunărea ascunde povești, deasupra puzderie de stele, pași  stinși pe alei, poezia depărtărilor, gânduri  răzlețe..uite cum te fură  gândul.

Peste tot, comercian
ți, pregătiți să-și atragă, în zilele de concurs cumpărătorii străini- suveniruri, vată pe băț, porumb copt, mici, frigărui,  floricele, costume de baie, papuci, jucării, cosmetice, înghețată, turtă dulce, obiecte casnice, fluierașe, gogoși, clătite,  bere din belșug.

Seară brăileană  sub ploaia de stropi colorați, peste căldura toropitoare a zilei!

În program,  aveam   Lacul Sărat. 

Dacă n-ai  făcut până acum baie în apa lui, musai trebuie să-ți faci timp, într-o vară!
Lume de tot felul:bătrâni, copii,  tineri, fiecare cu motivele lui- reumatism/romantism / odihnă. 
 Apa are finețea unei rochii de mătase, blândă, sfioasă,  nici  prea caldă, nici prea rece.
Vile cochete,  flori, muzică, terase primitoare.
În parcul liniștit,  o mănăstire de măicuțe.

Chiar ai de unde să alegi! Condiții, de! asta este în funcție de cât de bine îți arată portofelul.

 Lumea Brăilei  se împarte. 
Lași în urmă orașul cu zgomotul, praful și lumea lui grăbită și  poți rătăci în voie printre case tăcute, una mai frumoasă decât alta. Arhitectură exterioară  nespus de frumoasă- stâlpi, creneluri, scări sculptate, porți monumentale, ferestre mari, cu margini dăltuite în piatră colorată. 

Către seară,  ne-am întors în oraș, în Centrul  vechi.

Civilizația  apusă își  ascunde între aripi obosite  parfumul  și eleganța, case unice prin construcție și farmec  își dorm  liniștea dincolo de geamuri  sparte, balcoane gata să cadă, arcade crenelate, înnegrite de ploi.
Asculți cu urechea sufletului mersul în trap al trăsurilor din care, cândva, doamne cochete- românce, turcoaice, bulgăroaice, grecoaice, coborau la brațul bărbaților  eleganți în fața teatrului sau a  multelor restaurante de lux.

Nimeni nu mișcă nimic- urmași pierduți pe alte meleaguri își  pierd anii prin procese interminabile de revendicări. Între timp,  o lume de splendide construcții  își pleacă umerii, altădată zvelți, sub povara anilor.

Raze lungi, blânde își cern sulițele printre copacii înalți  ai Grădinii publice. Vestitul ceas de flori funcționează . Renovat, parcul își arată  ceva din eleganța de odinioară, o anume liniște boemă, a  protipendadei tinere, de acum   două secole-  scriitori,  artiști, avocați,  militari, armatori, negustori –trăindu-și  farmecul clipei.

Ultima zi  a trecerii mele prin Brăila, am dedicat-o  ”întânirii„ cu   inconfundabilul  ”vagabond”, Panait Istrati.

 Amenajată  de curând, într-un colț al grădinii, Casa Panait Istrati ne întâmpină cu o nefirească grație, contrastând cu  agitația lăuntrică a  uluitorului scriitor autodidact, Panait Istrati, născut în august 1884, la Brăila, dintr-o mamă spălătoreasă.

Pe biroul lui, odihnesc  patru  uriașe   dicționare  de limbă franceză, pe care a învățat-o singur și în care și-a scris majoritatea operelor. , traduse în peste treizeci de limbi. Un pat îngust, cuierul, pălăria, bocancii, bastonul, cărți- o avere pe care n-o pot egala conturile   nimănui.

Am văzut atâtea case memoriale! Diferite, cum este și firesc, fiecare scriitor își are lumea lui interioară, experiențe speciale...casa asta este fascinantă,  oază de liniște,  într-o mare agitată, un colț de lume, într-un loc ferit de cenușiul vieții.

Dacă te grăbești și ajungi pe aici, înainte de lăsarea iernii, în spatele casei vei vedea o fâșie autentică din „Ciulinii Bărăganului„.

„Căci Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva eşti înarmat contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă vrei să te afli singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie.”

Dar  Neranțula,  ai citit?

Dacă nu, caut-o!!!

„Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile, să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea... Să plângi, un timp... şi apoi să râzi.„

Coborâm  printre ierburi uscate. O cărăruie ne conduce către una dintre intrările în lumea  nevăzută a Brăilei- hrubele. 

Ei, da! Hrube!

Viața Brăilei de odinioară ascundea în pântece, căi de refugiu spre Dunăre, legături tainice...

Ce povești!!

 În lumina asfințitului, Strada regală își arată splendoarea- câteva palate, filarmonica, piața Lyra,  hoteluri, restaurante, biserici , o școală, Casa cu stafii, piețe vechi . 
Unele supraviețuiesc, altele, obosite plâng în orbitele lor întunecate. Teatrul Maria Filotti duce mai departe faima  de altădată.

Orașul cu salcâmi renaște  greoi din cenușa timpului.
Eeei, știi ce spun acum?  Dacă vrei , cu adevărat, să retrăiești ceva din farmecul unei lumi apuse,   frumoasă  până la amestec de real și poveste, nu fugi  la mare, neapărat, apă și plajă poți găsi oricând , atmosferă fabuloasă  n-ai să întâlnești decât dacă vei străbate Brăila  pe jos.  

Brăila duce o viață triplă.

Așa am simțit-o în doar câteva zile- orașul nou  în mereu  agitata luptă pentru un  astăzi , străfulgerat de  seri muzicale, pentru toate gusturile și pentru un mâine mai bun .

 Dincolo, către Dunăre, o viață tăcută, o civilizație într-o uriașă ladă de zestre, cu parfum de epocă, splendori  cu luciu tocit, de pe vremea  când abia  apăruse tramvaiul.

 Dedesubt, frica de necunoscut,  hrubele.

Am refuzat să citesc  informații despre orașul pe care l-am povestit, așa cum l-am simțit, cu ochiul și cu sufletul

Cu lumea  lui  Panait Istrati, a lui Mihail Sebastian, a Doamnei  Doctor Ana Aslan.