ele înțeleg gravitatea vieții.
Și-a făcut loc printre uluci, agale, mai mult târâș, decât în mers, aplecând iarba uscată.
Din ochii umbriți de pleoape obosite i se preling două boabe mari de tristețe.
Stăpânii îi spun Firicel. De la ei am aflat că Firicel a împlinit douăzeci și doi de ani. Te minunezi, așa-i? nici mie nu mi-a venit să cred.
Într-o noapte,a urlat disperat, nu s-a oprit nici dimineața, i-au dat mâncare și apă, au adus și medicul. Zadarnic.
I-au scos lanțul.
Nu s-a bucurat, n-a sărit. Poate că nici nu putea.
A plecat încet pe poteca dintre porumburi.
Fără să se uite înapoi.
Răsărise luna, clipoceauvesele, în șirag, stelele, se auzeau și broaștele în lacul din apropiere, când s-a întors spășit.
Cuminte ca un copil.
N-a mai primit lanțul. Nici ei n-au insistat.
Este liber.
Nu scoate niciun sunet, merge agale…
De ce o fi zis cine a zis suflet de câine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu