Fotografia nu-mi aparține;
la vremea când citeam la lumina lămpii nr. 11, nici prin minte nu-mi trecea că va veni o vreme când o să-mi fie foarte dor de lumina ei caldă... și de perdeluțele brodate de mâna pricepută a mamei.
Era timpul meu de lectură, de ”eu cu mine„.
Acum, nu-mi lipsește nicicum timpul, îmi lipsește blândețea casei părintești, mi-e dor de tot și de toate!
Mi-e dor de cumsecădenie, de tihna pe care mi-o confereau paginile cărților citite, jinduiesc după clipele când fiecare mergea drept, înțelept, fără ură, fără grandomanie.
De ce spun, de ce simt așa?
În dimineața asta, voiam să lămuresc ceva, la o primărie sătească.
Să vorbesc cu primarul comunității de care, vreau, nu vreau, aparțin.
Câte minciuni, ce fofileală... ”este plecat/ reveniți mai târziu, nu eu stabilesc ” etc.
Să mai crezi că ei, acești funcționari îmbuibați , sunt în slujba cetățeanului onest,că înțeleg ceva din câte se întâmplă?
Aiurea!
”Cei aflați în posturi înalte au libertatea de a face bine și pe aceea de a face rău; aceasta din urmă este o nenorocire, căci în privința răului, cea mai bună situație este aceea de a nu voi, iar după ea vine aceea de a nu fi în stare să-l faci.
RăspundețiȘtergere... gândurile bune ( plăcute lui Dumnezeu) au pentru oameni aproape același preț ca și visurile frumoase, dacă nu se trece la fapte”.
Francis Bacon, ”Eseuri„,, „despre demnități„; pagina 42.